Acesta nu este un articol pentru tine, Luca cel de acum. Ai 15 ani deci să nu îl citești ba chiar sper să nu-l găsească carecumva vreun coleg sau vreo colegă de liceu. Este pentru bebelusul care ai fost cândva și pentru dorul din mine pentru el. Și este pentru toate mămicile care au copii mici, mititei de tot, de ținut în brațe, de drăgălit, de îmbrățișat cu totul.
De curand am facut ritualul de despărțire de copilaria ta. Tare greu mi-a fost să îți dau drumul. Ar fi trebuit să iau cu mine o panglică, un fir de ață, o sfoară imaginară. Eram grăbită să ies pe ușă, să te duc la autobuz, așa că am apucat rapid o pereche veche de căști de telefon. Ce poate fi mai semnificativ? Recepție și emisie. E momentul sa opresc uploadarea automată în tine a învățăturilor, programelor, credințelor, iubirilor, fricilor. E vremea să îti construiești singur softurile interne.
După ce am tăiat firul căștilor ombilicale cu o forfecuță plasată strategic în portieră, ti-am spus ce aveam de spus, ți-am urat drum bun și te-am asigurat că voi fi în continuare cu tine, mereu. De-acum fără a orbita însă în jurul tău. Mă recentrez în mine și îți dau posibilitatea să îți cunoști și tu centrul. Să îți definești limitele, să îți cunoști infinitul. Fără să te dezechilibreze forțele noastre părintești prea mari de atracție sau de protecție.
Normal că am plâns brusc și mult, lacrimi pe volan în timp ce te conduceam pe DN1 spre stația de la IKEA. De zeci de ori mai larg șuvoi după ce ai plecat, urcându-te în autobuzul spre școală, copil înalt și blond mai înalt decât mine. M-am zguduit de plâns, de parcă mă desparțeam de mine. De 15 ani te cresc încercând să nu fiu vreodată ”mămica sufocantă”. Te-am trimis singur în tabere de la 6 ani. Nu voi uita vreodată ziua în care te-am condus la gară la 5 dimineața și mi-ai spus, strângandu-mă cu mânuța ta mică:
-”Asta e pentru drumul meu de …bărbat?”
Da, puiul meu, era pentru ca tu să descoperi devreme că ești un bărbat ascuns în diverse trupuri de bebeluș, copil, iar acum adolescent.
Mi-am organizat viața ultimilor 15 ani în funcție de programul și prioritățile creșterii tale. Apoi și ale sorei tale, venită 3 ani mai târziu. Am făcut totul astfel încât biroul meu sa fie pe-acasă, lângă voi, pe lângă voi. Să orbitez la o distanță corecta când ai nevoie. Sau când am eu. A fost bine și a fost greu. Dar mă bucur că am reușit. M-am bucurat că prioritățile mele au fost mereu mucii vostri, respirația voastră șoptiind despre sănatatea voastră, fiecare oftat sau tuse care anticipa o febră, primele sunete articulate, primele invenții în limba română, prima râma băgata în ac (bleah!), primul gol în poartă, primele viorele culese din pădure în drum spre grădiniță cu mânuțe mici și câte alte mii de premiere. Pentru voi dar și pentru mine.
Te-ai suit în autobuzul 780 care merge spre liceu și am mai plâns o porție care nu părea să fie ultima, realizând că nu mi-am luat la revedere de la copilul care mi-ai fost. O fac acum, într-un fel incomplet, pentru că nu poți mulțumi niciodată de-ajuns ființei care te-a ales să-i fii ghid al vieții și care te-a făcut mamă, te-a-ntors pe toate părțile, te-a fărâmițat bucăți și te-a-nvățat să te readuni compunându-te în forme mereu noi.
Ajungem oameni din 2 celule de oameni, apoi, ca oameni, ne multiplicăm în interior și dăm lumii aluatul nostru crescut: copii, gânduri, case, cărti, flori, tot ce dospește în cuptoarele noastre.
Simt uneori un dor copleșitor de acea plămadă caldă de bebelus, de acel copil cu părul parfumat. Mă podidesc lacrimile, asa bine știm noi mamele să plângem și la vreme rea dar și la soare. Lacrimi de fericire că te-am cunoscut copil dar și de uimire că a trecut și că acum te cunosc ca adolescent.
Parfumul părului tău de bebeluș, glasul acela de copil-rățușcă, pielea caldă și ”nouă”, îmbrățisarea fragilă și puternică, felul în care mă strigai sau îngânai sunete indescifrabile și totusi atât de clar chemătoare sunt lucruri despre care nu știam că vor avea un sfârșit, chiar dacă el este o ”transformare”. Draga bebe-Luca, să știi tu că mamele toate sunt nebune, nebune de dor și speriate și minunate de copiii lor, și toate la un loc. Până și ele se pierd în ceea ce simt.
Ne trec durerile, ne împăcăm cu pierderile mari sau mici, ne împachetăm suferințele, dar metamorfozele sunt peste puterea noastră de înțelegere. Să fii tu însăți și să fii altul, iar cel ce îți era copil să îți ajungă acum la raftul cel de sus la care nu ajungi niciodată?
Mă întreb de multe ori pe zi unde ai ascuns copilașul acela cu glas de jucărie și peltice vorbe înțelepte. Dacă-l mai vezi prin tine (și sper să mai vorbești cu el uneori sau des) să-i spui că iubirea mea e tot aici, și tot întreagă pentru el, doar că acum e și mai mare, îmbrăcată și ascunsă de-o altă iubire-haină, mai încăpătoare, mai copleșitoare, care la rândul ei se-mbracă cu iubiri dogoritoare, precum o ceapă în foi fără sfârșit. Precum tu ai fost și ești un infinit de copii într-unul singur, în fiecare zi altul, așa și iubirii mele i-au crescut și îi vor crește constant brațe noi, să te iubească mai mult în fiecare nouă zi.
De aceea, draga mea Sara, cât încă mai ai creștetul capului sub nasul meu, sa știi că te voi mirosi până mă voi îmbăta, o să îți adulmec fără încetare pielea și capul, părul și mânuțele tale încă mici, îmi bag nasul în urechile tale și în ceafa ta fină și în timpul ăsta mă fac mică, eu, mămică, mă micșorez și tot mă mir că dintr-o fetiță ce am fost, sunt mama cea încăpătoare, foarte mare, ce mică mă retrag la loc, fiind din nou mică, privindu-mi copiii spre sus.