Orice drum abrupt are o cale ușoară

Am primit lecția anului 2017 în penultima zi de decembrie, pe o pârtie abruptă a munților Rila. Era ultima zi din vacanța noastră de schi la Borovets iar învățăturile au venit prin vocea unui bunic ce semăna tare cu Moș Crăciun, unul puțin mai zvelt.

Am învățat să schiez singură, târziu, spre 40 de ani, privind la ceilalți și încercând să decodific felul în care alunecă pe zăpadă. Am pus prima dată serios schiurile în picioare acum 9 ani, și mi-am întins imediat un ligament în primii 5 metri ai alunecării mele. Îmi închipuiam că îmi va fi imposibil să învăț să schiez la 36 de ani, așa că nu am tratat niciodată serios subiectul, mai mult mă jucam de-a schiurile și fracturile.

Apoi copiii au facut 6 respectiv 9 ani și cineva trebuia să îi însoțească pe pârtie. Habar n-am cum s-a întâmplat, ține de supraviețuire, siguranță, maternitate, învățare din aer, de nevoie, ceva pe  acolo. Tot învârtindu-mă pe lângă ei, încercând să îi încurajez într-un sport pe care nu îl cunoșteam dar mi-ar fi fost tare drag să îl practice ei, s-a declanșat ceva în mine și. la un moment dat am prins ideea. Bulgaria este locul în care am învățat acum circa 5 ani să schiez mai serios, la Bansko, pe pârtiile lor care merg și până la 15km lungime. La Borovets am venit anul acesta pentru prima dată, fiind locul în care am găsit cel mai aproape zăpadă și pârtii potrivite cu noi. Sunt deja 5 ani de când schiez cot la cot cu Luca și Sara pe pârtiile bulgărești.

Nu am avut niciodată alt profesor în afară de copiii mei, a căror evoluție am urmărit-o pas cu pas. Mai întâi mergând eu înaintea lor, arătându-le drumul. Deși abia mă descurcam să mă țin pe mine pe picioare, îmi aruncam privirea permanent, ca un titirez, când la unul, când la altul, ajutându-i, urmarindu-i, ridicându-i, fiind în permanență atentă inclusiv la ceilați zeci sau mii de schiori din jurul nostru. Nu e tocmai ușor, mai ales când habar n-ai ce faci, ajungi la baza pârtiei epuizat.

Apoi am mers umăr lângă umăr. De-a lungul timpului, precum e firesc, ei au căpătat viteză și abilitați superioare mie. De aceea, pe anumite domenii (atât de viață cât și schiabile) deja îi privesc din urmă cum iau viteză.  Ba, pe alocuri, nu îndrăznesc să apuc căile pe care ei merg deja fluierând.

Așa că, în ultima zi de vacanță bulgărească și bulgăroasă a acestui an, pe 29 decembrie mai precis, exact în ultima după-amiază pe care o mai aveam de petrecut pe pârtie, dupa 6 zile de schiat intens, am decis să îmi fac un cadou:  o oră cu un personal ski trainer care să mă ajute să îmi îmbunătățesc performanțele. Să nu mă  sau mă mai strige copiii plictisiți ”Haaaai, mami, odată!”.

Sigur, mă așteptam să primesc un handsome boy cu zâmbet Colgate și mușchii definiți discret prin costumul roșu de schi al antrenorilor școlii de la baza pârtiei. Fiind însă momentul de vârf al sezonului băieții frumoși erau deja antamați pe toată ziua. Așa că am primit ce a mai rămas liber, și anume pe Paul, un bătrânel anost, ușor gârbovit, cu o privire absentă și care abia își găsea cuvintele în engleză. La plecarea cu el, Sara mi-a urat ironică: ”mult succes în înțelegerea cuvintelor lui în engleză!”.

Trăiam o stare de neîncredere și dezamăgire împletită cu jena de a refuza un om bătrân ce părea în nevoie, abia reușind să articuleze o propoziție cu mai mult de 7 cuvinte, precum se arăta Paul. Aruncam 49 de leva (cca 100 lei) și îmi pierdeam și vremea pe pârtie ținând companie unei persoane de vârsta a treia. Totuși am zis să dau o șansă Universului care are mereu căile lui aparte de a face mișto de mine sau, dimpotrivă, de a-mi oferi ceea ce am nevoie. Și l-am acceptat.

A fost o oră magnifică. L-am văzut pe Paul plutind cu lejeritate pe pârtie și am înțeles că voi fi învățată într-un mod diferit. Mai puțin prin cuvinte și mai mult prin tranfer de încredere și informație. Am aflat cu stupoare în timpul drumului nostru împreună cu telescaunul spre vârful Sitnyakovska că Paul are 74 de ani. Am aflat povestea unui extrem de experimentat instructor de schi, salvamont și ghid montan care a activat inclusiv în Poiana Brașov și a carui viață se petrece de peste 60 de ani doar pe munte. Un om care ignoră doctorii ce îl sfătuiesc să mai șadă pe acasă. Un bărbat care nu arată neapărat atletic, dar care are o inimă sportivă și o pasiune neostoită pentru munte. Având o soție de 65 de ani care, desigur, schiază, și 4 copii dintre care cea mai tânără are 19 ani. Oare ce surprize mă mai așteptau?

Vorbea încet, își alegea cu grijă cuvintele și am aflat, ajungând sus la punctul de debarcare din telescaun, că este primul an în care vorbește engleza cu turiștii. Abia de un an s-a apucat să învețe, la venerabila vârstă de 73. Vorbea corect și foarte concis.

Am mai făcut o coborâre, eu în urma lui, și, la un moment dat mi-a propus o ”aventură”. Să atacăm o pârtie roșie cu un grad de dificultate mai mare. M-am mirat că m-a considerat pregătită, așa că l-am mai întrebat o dată: ”Are you shure I am ready?”. Și atunci mi-a spus:

”Every steep slope has an easy way.”

L-am rugat să repete. Apoi, după ce am coborât o bucată împreună, l-am rugat să imi spuna iar. Am schiat în tăcere, așa cum a făcut de fiecare dată și, pe măsură ce obrajii îmi ardeau de entuziasm, ochii îmi lăcrimau de bucuria momentului de revelație: ”Fiecare pârtie abruptă are o cale ușoară”. Când am ajuns la baza pârtiei, urmându-l cu ușurință și fără să simt vreun pic dificultatea pârtiei pe care timp de 6 zile am ocolit-o ca pe bau-bau, l-am rugat să îmi mai spună o dată. Voiam să îmi întipăresc în minte vocea lui așa cum bătătorești o cărare cu pasul, glasul lui încet dar vorba clară, chipul lui de moșneguț serios și palid spunându-mi ceea ce avea nevoie sufletul meu să audă pe pârtia destinului care mă adusese fată în față cu el: fiecare drum abrupt are o cale ușoară.

Ne-am despărțit la finalul orei și am lăsat în urmă chipul lui ce căpătase strălucire, una pe care nu o văzusem cu o oră înainte.

Am lăsat în urmă întreg muntele Rila dar am luat cu mine toată înțelepciunea lui într-o frază de 7 cuvinte care mi-a umplut tot golul simțit în ultimele luni pline de încercări, planuri, decizii, frici și abisuri, urcări și coborâri, entuziasme și dezamăgiri. Căutam de mult timp o soluție, o cale, îmi era dificil să o găsesc și să înțeleg cum pot aborda mai bine căutarea mea. Mă simțeam ca în fața unui  munte uriaș pe care nu știam și nu aveam curaj să îl urc.

Dar am primit acest răspuns ca un cadou de final de an de la înțeleptul munte Rila. Am înțeles de la el că în orice întreprindere personală ascensiunile sunt, de fapt, precum coborârile pe pârtie. Cumva toți știm să urcăm, mai cu un baston ajutător, mai cu un telescaun ori o gondolă. Ceea ce avem nevoie cu adevărat este să învățăm să luăm viteză, să ne avântăm în jos, cu vântul în plete și, în același timp, simțindu-ne în siguranță. Ceea ce avem nevoie este să ne aruncăm cu curaj în coborâri rapide, să ne dăm drumul în toboganele entuziasmului proiectelor proprii, să oferim puterea noastră gravitației. Să îi permitem să ne conducă spre țintele noastre, ajustând pe drum doar viteza și direcția. Să dăm voie drumului să ne ducă acolo unde dorim.

Mulțumesc, Paul! Mulțumesc Rila!

Vă doresc să gasiți în 2018 calea ușoară a drumului vostru greu, dar și curajul de a permite succesului vostru să vă conducă cu entuziasm spre destinație!

Tot urmărindu-ne copiii,
Rămânem in urmă.
La un moment dat,
Să ne ținem după ei
Devine reușita noastră.

Orice drum abrupt are o cale ușoară

”Every steep slope has a light way”.