Cosmeticiana, maseuza, manechiurista, pedichiurista, psihoterapeuta, nutriționista, antrenoarea, croitoreasa. Toate aceste femei (și bărbați) se ocupă de noi, femeile urbane și, uneori, rurale. Imaginea noastră depinde de munca și dedicația lor. Asta dacă te ajută Cel-de-Sus-de-Jos-și-de-Pretutindeni să fii sănătos. Că și omul sănătos merge la psiholog. Azi, daca ai peste 30 de ani și nu ai avut măcar câteva ședințe la un psihoterapeut, ceva e în neregulă cu tine. Poate e cazul să vezi unul.

Dacă ai peste 40 de ani e foarte posibil să adaugi medicul.  În total minim 9 femei (și bărbați) fac împreună astăzi toată treaba pe care mamele sau bunicele noastre o realizau singure. Și asta doar pentru lucrările de mentenanță ale propriei persoane.

În treburile casei moderne au început să intervină alte mâini de ajutor: menajera, bona, electricianul, instalatorul, tâmplarul, grădinarul (la apartamentele cu vedere spre cireș), horticultorul (pentru mai mult de 5 pomi în curte competențele ne sunt de multe ori depășite). Bucătăreasa, poate. Sunt activitați pe care, de asemenea, mamele, bunicele și bunicii nostri le făceau cu propriile mâini, ba chiar ”printre picături” de sudoare între multe alte munci cu adevărat istovitoare ale câmpului și gospodăriei.

Si, cel mai dureros, dar și cel mai vizibil, aproape toți părinții apelăm la alte femei și alți bărbați pentru a ne acompania sugarii sau copiii noștri ”de grădiniță”. Locul acela fabulos în care copilul socializează și se antrenează lent pentru un semi-abandon timpuriu.

Părinții nu își pot învăța astăzi copiii propriile lor abilități. Când copilul este adus de foarte mic în contextul meseriei părintelui, învățarea se produce subtil si firesc. Transferul de învățătura are loc fără efort. Dacă însă acel timp împreună lipsește din relația timpurie copil-părinte – așa cum civilizația a facut să se întâmple deja –  un profesor va trebui să compenseze cu metoda sa lipsa acelei conexiuni părinte-copil.

Fie tată, fie mamă, civilizația are pentru noi un preț fabulos. Plătești alți bărbați ca să îți învețe copilul fotbal, ciclism, tir cu arcul, călărie, tâmplărie, țurca sau hora. Plătești alte femei să îți învețe copila dansul, cântatul, călăria sau meșteșuguri precum olăritul, cusutul, încondeiatul oualor. Uneori chiar bucătărie. Adică tot ceea ce un copil învăța cândva exclusiv de la părinții sau bunicii lui. De fapt, o mică parte. Pe atunci mai erau în plus munca câmpului, grădinăritul, vânătoarea, creșterea animalelor, călăria. Azi au devenit sporturi sau preocupări de lux. Și cum lucrurile trebuiau echilibrate, tot ceea ce în urmă cu 100 de ani constituia un lux – școala, limbile străine – au intrat în derizoriu fiind la îndemâna sau în obligația tuturor orășenilor.

Sigur că  avocatul nu are nevoie azi să știe tâmplărie. Totuși neputințele noului orășean în materie de gospodărie devin din ce în ce mai cuprinzătoare. Sigur că doctorița nu are nevoie să știe să coasă. Dar contemporaneitatea a transformat femeia urbană într-o ciudată ființă tributară rigorilor sociale (coduri de frumusețe, statut, vestimentație) pe care le platește cu un preț uriaș. La rândul lui, bărbatul cu funcții atât de abstracte încât cu greu poate explica copilului cu ce se ocupă în timpul zilei nu mai găsește timp și energie pentru propria gospodărie.

Orașul are acum pentru orice vechi meșteșug un curs sau un atelier. Părintele muncește de 3 ori pentru educația copilului:  o data pentru a plăti profesorii, apoi pentru transport (alegem profesorii și școlile cele mai bune, deci departe), supervizează teme, cumpără echipamente suplimentare pentru care de asemenea muncește la întreprindere și, în final, își muncește sufletul în vinovăția că nu a petrecut timp suficient cu propriul copil.

      (Atentie. Lucrurile sunt diferite atunci când talentul unui copil și atentul ghidaj al părinților îl îndreaptă către o performanță unde numai un profesor sau antrenor îi poate oferi evoluție conform potențialului său. Nici un profesor bun nu poate fi înlocuit. Ceea ce afirm mai sus este legat mai ales de activitățile recreativo-educaționale, de sportul ca hobby practicat de copiii de azi pentru sănătate și vitalitate. Acele activități și sporturi de club privat care s-au născut ca reacție a prăbușirii cluburilor de orice fel de sport din Romania dar și ca urmare a migrării masive a ruralului către oraș și invers.)

Plătim în bani și energie ceea ce ar trebui să fie al nostru, prin atribuire directă la naștere: apă, aer, mișcare, trupul nostru, locul în care viețuim. Să reușești să ai un trup, o minte și un suflet pe care să ți le întreții singur (!) și o casă de care te poți ocupa cu propriile mâini devine o utopie. Iar orice ajutor este, în fapt, o altă presiune asupra familiei în a produce mai mulți bani. Și iată cât de ocupați suntem. Paradoxala noastră viață a întors lumea pe dos: intrăm în spații închise pentru a face mișcare (sala de antrenament) și ieșim afară pentru a sta în trafic.

Găsim o cale a simplității și a naturaleții?

Visez la casa organică de pe dealul verde în care privirea se pierde, locul cu lumină de la soare și energia vântului, cu pivniță și camere mici dar luminoase, cu acoperiș de iarbă crescut de ploaie, cu grădină vie dar și cu un soi de smart-confort, acel confort care nu te costă mai mult decât plăcerea pe care ți-o oferă. Costuri de întreținere zero.  Visez la o barcă – o altă casă mică ce te poartă din poartă-n port dacă libertatea ți-o cere.

Când era copilaș mic, văzând trecând pe stradă țiganii cu căruțe și cai Sara spunea: ”Mami, uite, oamenii ăștia au cal si îl hrănesc cu iarbă din curtea lor. Sunt bogați, nu-i așa?” Da, Sara, sunt în felul lor bogați. Noi nu putem avea cai în curte, cu toate că avem mașini, școli, televizoare și smart-telefoane.

Trec țiganii cu căruța pe stradă strigând același ”fiare vechi cumpăăăm!” acum ca și în urmă cu 40 de ani: cu caii lor liberi, cu timpul lor liber, cu dansurile și cu dormitul lor sub cerul senin. O activitate pe care astăzi un orășean o plătește cu bani grei eventual într-o tabăra de team-building unde de obicei nu i se permite să se prezinte cu familia. Dar ăsta e alt articol.

Paradoxala noastră viață a ajuns în locul în care se contrazice pe ea însăși. Plătim tot ce ar trebui să fie gratis – cresterea copiilor – și luăm pe degeaba ceea ce ar trebui sa fie scump: pâinea noastră cea de toate zilele. Da, painea ar trebui sa fie o valoare nu s-o aruncăm a doua zi sau să o găsim în mii de forme și modele la toate colțurile de stradă cu un preț la fel de derizoriu precum consistența ei. Grâul ar trebui sa fie scump și felia de pâine ar trebui să fie gustoasa si hrănitoare, nu un bun pe care îl poți mânca sau de care te poți debarasa cu prima dietă.

Visez să mă bucur de copiii mei mai mult decât câteva ore pe zi, nu printre zecile lor de drumuri, meditații și teme ci împreună făcând lucruri simple. Si nu doar o zi, două, sau în concedii exorbitant plătite, ci în fiecare zi a familiei noastre. Pâna cand ei vor dori să își facă propriile familii și să se bucure de ele. De aceea simt o secretă satisfacție când se strică orice în casă pentru că știu că e timpul tată-fiu împreună în învățare, de aceea mă bucur când curtea e plină de frunze pentru că putem ieși afară adunând împreună bucuriile amintirilor încrustate în galbenul toamnei.

Mai mult liant și bucurie ar trebui sa fie în povestea familiei de azi. Mai puține drumuri, programări, ore fixe, minute numărate, secunde expirate sau întârzieri repetate. Copiii nostri au străbatut deja mai multe mii de km decât au parcurs unii dintre noi până la 30 de ani.

Viața pe drum își caută oamenii în timp ce ei sunt pe drumuri căutând viața.

Visez să pun egal între trai și viață, între clipă și trăire. În visul meu cele mai importante știri le aduce vântul cu frunzele lui și cerul cu norii minții lui. Și le zâmbim. Toți 4.

Alături de Sara, pe plajele sălbatice ale insulei Thassos.

Foto sus: frumoasa familie a fratelui meu,  vara când lasă birourile și orașul pentru a apuca furca și coasa la Vișeul de Sus.