rugaciuni
Rugaciuni

 

Am alergat şi azi, dar nu ca protest. Împotrivirea întărește nepotrivirea. De azi nu mai strig „hoţii” pentru că nu vreau să împuternicesc nimănui acest statut.

Am fost şi eu hoaţă. Am furat un măr din piaţă. Cândva in copilăria mea. Mi-am dorit să fiu iertată, mai ales de mine. Da, ştiu, ei nu îşi doresc. Ba chiar se mândresc.
Dar ei nu ştiu altfel. Aşa i-a învăţat şcoala lor, instrucţia lor, poate părinţii. La un anume nivel sunt şi ei nişte copii care fură, mint, înşeală. La nivel mare. Mare de tot. Şi care ne gestionează banii comuni.

Şi atunci, mă rog… ce pot să fac?

Oriunde ar fi oamenii ăștia tot vor fura. E ceea ce ştiu să facă. Dacă ar dori şi-ar asigura şi următorii 4 ani de scaun domnesc mulţumind comunitatea în toată diversitatea ei. Dar nu anticipează, trăiesc în prezent, cum spuneam, precum copiii care vor bomboana din mâna celuilalt.

Ce ar fi de făcut pe termen lung?

O soluție se numeşte reabilitare. Un domeniu pe care părintele, profesorul, miniştrii şi decidenţii instituţiilor de stat încă îl silabisesc în România.
Eram în avion spre Trier. Lânga mine o studentă iar lângă ea un domn care duhnea ameţitor. O situaţie suficientă pentru ca 2 femei să se apropie şi să îşi povestească vieţile în câteva secunde.  I-am arătat un parfum de-al meu, am dat prin aer suficient de mult încât să ajungă accidental pe domnul, pe tot domnul. Am aflat repede cu ce se ocupa tânăra domniţă: studentă la drept, lucra într-un program de reabilitare a deţinutilor (nu am reţinut care).  Am rămas uimită să văd că o femeie superba de 22 de ani în loc să bată cluburile noapte de noapte umblă prin puşcării şi apoi îi urmăreşte pe cei care şi-au ispășit pedeapsa pentru a-i ajuta să se reintegreze în societate şi să nu recidiveze. Nici nu ştiam că exista aşa ceva la noi. Am fost  entuziasmată să aflu.

Aici e buba unei societăţi bazate pe recompensă şi pedeapsă. Cum faci să transformi prin motivare şi ghidaj derapaţii societăţii? La fel, cum îl faci pe copilul care minte să nu mai mintă sau fure ? Cu ce mijloace (altele decât pedeapsa şi frica) îl modelezi astfel încât să investeşti în el pe termen lung?

Comunicarea non-violenta (CNV) a deschis încă de acum 40 de ani căi noi.

Când fiica mea era în clasa a V-a am fost anunţaţi ca vor avea un coleg nou, un copil cunoscut în tot judeţul pentru problemele pe care le avea cu şcolile. La prima şedinţă cu părinţii mama lui a fost înfierată şi s-a cerut dirigintelui excluderea elevului. Copilul era obraznic, răzbunător, asculta manele în oră (vai, ce dramă), sfida profesorii, ameninţa copiii. Nu pe toţi, pare că îi alegea pe unii care îşi încercau puterile cu el. Era mai mare cu vreo 3 ani (repetaţi) . Uneori aducea pisicuţe în clasă pe care copiii se înghesuiau să le mângâie. Se pare că fapta nu i-a fost iertată. (A propos de asta, în altă clasă o fetiţă aduce în fiecare ora de geografie o hartă uriaşă ca să aibă pe ce să înveţe clasa. Sper să nu îi scadă nota la purtare).  Acasă copilul primea constant bătaie de la tatăl său, dimineaţa şi seara.

Le-am spus  părinţilor că degeaba îl exclud din clasă, copilul va fi prezent în parcul de lângă şcoală acolo unde sunt zilnic toţi copiii noştri. Ce vor face atunci? Hai mai bine să îl integrăm, hai să trimitem părinţii la consiliere, hai să facem ceva împreună. Părinţii nu concepeau să ofere ajutor, tot ce doreau era excluderea din clasă şi din şcoală. De parcă astfel l-ar fi dat afară din vieţile lor. Copilul însă e acum într-un alt loc, la o altă şcoală, continuând să se lupte de unul singur cu un sistem defect care te ajută numai dacă eşti la fel de descentrat ca el. Un sistem care vrea să te facă profesor universitar cu orice preţ, nu să te preţuiască prin toţi profesorii lui, recunoscându-ţi „talanţii”.

„Copiii” aştia de prin guvern ştiu prea bine să fenteze sistemul. Doar ei l-au făcut. Vor fura mai departe. Dacă nu fură, se acoperă unii pe alţii. Dacă nu aici, atunci dincolo. Sunt mulţi şi sunt aproape peste tot. Se rotesc şi se schimbă între ei până nu îi mai recunoşti.

Haideţi mai bine să facem ceva bun cu ei. Haideţi să ne rugăm pentru ei.
Ca pentru un bolnav. Penibil? Posibil. Mai bine penibil decât penal.

Azi aleg să alerg şi să mă rog pentru ei. Să fie sănătoşi în cap, în trup dar mai ales în spirit. Să îşi găsească locul potrivit. Să dea Cel-de-sus cu lumină în ei şi să le deschidă inima cea deschizătoare de minte.

Cine mai aleargă cu mine în zilele următoare?
Azi 7.3km de rugăciuni în Piaţa Victoriei.

Unde am întâlnit oameni buni, oameni rezistenţi, oameni care dau cu pace în oameni.

 

P.S. 1  – Andrei Roşu mănâncă un măr roşu pentru că aşa se măreşte rezistenţa organismului.

P.S. 2 –  Cartea pe care o citea doamna în plin soarele pieţei este „Dragoste în vremeea holerei”.