mamistiideceitiplangecopilul

Și plânge el pentru tine.

Copiii noștri mici suntem noi, tot noi, cel puțin o perioadă până se desprind cu adevărat și le permitem să fie ei înșiși. Au mintea lor, sufletul lor, dar, trăind în noi pentru o vreme vor fi radarele stărilor noastre pentru multe alte zile, până vor defini spațiul lor de al nostru, ca mame sau părinți.

Copiii simt bine.

Când mama este epuizată copilul simte și urlă. Chiar dacă ea își găsește, ca maratonistul, resursele acelea bine împachetate în adâncul ei, cu ajutorul cărora poate sa mai ducă încă o tură.

Copilul țipă oboseala ta. El va striga epuizarea ta chiar când te aștepți mai puțin. Crezi că îi vorbești calm, vocea e joasă, dar el simte cum fiecare celulă din tine strigă ”vreau să dooorm!”, ”vreau să mă odihnesc!”, ”vreau să îmi amintesc care sunt gândurile mele despre mine!”

Când celulele tale urlă, copilul le acompaniază.

Când e liniște în tine pacea copilului se acordează la ea. 

Deși femeile sunt – sau se spune că sunt – mai senzitive, mai emoționale, mai conștiente de ceea ce simt, adevărul este că foarte puține femei știu exact când sunt epuizate. Sau știu dar nu iau măsuri.

Ele continuă cursa ca la început, pentru că ”știu că pot”, pentru că cineva le-a setat acel program de supraviețuire în orice condiții pentru binele copiilor lor. Și atunci senzorul de avarie care se tot aprinde la bord nu mai e remarcat. S-a intrat pe funcționare de criză, se merge într-un motor, se merge fără benzină, pe rezerve, se merge în continuare. În numele copiilor. Pentru că putem.

Din punctul acesta de vedere admir mai mult ”funcționalitatea” bărbaților. Atunci când au o problemă opresc absolut toate motoarele până o rezolvă. Și abia apoi continuă. Pare logic, nu?

Dar noi putem.  Suntem tari. Chiar peste logică.  Suntem superwomen. Girlpower-ițePutem mereu mai mult, am fost setate să reușim acolo unde nu a reușit nimeni altcineva, am fost programate pentru sacrificiul mioritico-balcanic, codul nostru a fost scris astfel încât să punem înaintea noastră copiii, casa, job-ul, soțul, soacra și, dacă se gasesc câteva zile libere care apar peste noapte între luni și marți, ne ocupăm și de noi.

Copiii plâng pentru că noi nu plângem, noi suntem femei, și femeile nu plâng niciodată. Fetele da, dar femeile nu. Decât pe ascuns, să nu le vadă nimeni adevărata oboseală, la cabinete sau cu prietenele bune. Oboseala nu e deloc un obicei demn, nici unul respectabil și cu ațât mai puțin unul social acceptable.

În timp ce îmi creșteam copiii am mai făcut o facultate (regie film), am schimbat 3 job-uri in publicitate, am înființat o firmă, am schimbat 3 radiouri (dintre care unul renunța la mine când eram însărcinată în 7 luni pentru că eram ”prea mămică pe post” – Guerilla, sper că ai mai evoluat între timp!”), am realizat 2 emisiuni tv de amenajari interioare si design, am proiectat și coordonat construcția casei noastre, am angajat pentru ea 11 oameni la firma mea, am schimbat 2 apartamente, am proiectat și amenajat zeci de locuințe, ba și un cartier, mi-am facut cu brio toate filmele pentru facultate, mi-am implicat copiii în unele dintre ele, pentru că altfel mi-ar fi fost imposibil să stau departe de ei 3 zile de filmare, am înființat un after-school (tot ca să fiu cu ei) –  am devenit pilot pe gyrocopter, am traversat Carpații, m-am ocupat de casă și de grădină, pomi fructiferi, roșii și plante aromatice, am umblat cu copiii peste tot unde mi-am dorit, și în ape turcoaz și pe bălțile satului, și cu bicicletele și cu atv-urile, și cu barcile, și cu aparate de zbor. Am umblat cu ei prin mine, arătându-le tot ce sunt și simt. Poate a fost prea mult? Am vrut sa fiu totul pentru ei în aer și pe pământ.

Am vrut să zbor și am dat din aripi până mi-au crescut.

Dacă ar fi să schimb ceva în modul în care m-am purtat cu mine în timp ce îmi creșteam copiii – acum mari (13 si 16 ani) – atunci aș decreta următoarele: o zi pe săptamană e ziua mea, o alta seară e seara cuplului, si 2 zile pe lună plec pe Marte. Sau oriunde vreau eu, dar fără familie, fără colaboratori de bussines.

M-aș uita în oglindă mai des și aș vedea mai cu curaj semnele oboselii care se pun discret dar definitiv pe chip. M-aș dedica mie mai mult, pentru a fi aptă pentru alții, în mod calitativ.

Acum, la distanță de ani față de momentul în care am avut copii mici, identific imediat în energia unei mame oboseala nerecunoscută. Acea oboseală pe care copilul o va arăta tuturor, prin comportamentul lui. Dincolo de zâmbetul ei ”eu pot, eu sunt magiciancă!” recunosc imediat criza copilului care nu are o mamă odihnită acasă.

Dacă sunteți mămici tinere, vă las cu drag învățătura unei zâne către toate femeile ”care pot orice, oricând, oricât”: vă rog frumos să nu mai puteți așa mult, așa zilnic, așa continuu. Luați-vă zilele voastre personale, plecați oriunde, luați-vă doar pe voi, lăsați puțin vraiște casa și firma dacă vreți ca lucrurile să se așeze mai bine, chiar mult mai bine decât le-ați lăsat.

Forța de care suntem capabile unele dintre noi, energia vulcanică cu care organizăm totul în jur, în casă sau la serviciu uneori se întoarce împotriva noastră și nu mai lasă loc nimănui. Nici de joacă, nici de ființare.

Creați spațiu, dați voie lucrurilor să crească și fără voi. 2 zile pe lună fugiți în lume, oriunde, cu cine vă place sau singure cuc. Mergeți să vă întâlniți cu voi dacă vreți ca peste 10 ani să vă mai recunoașteți în oglindă.

Știi de ce-ți plânge copilul pe care îl ții în brațe, mami?

Pentru că îi e dor de tine, de mami cea odihnită, radiantă, fericită.

Așa-i că și ție ți-e?