Fotografiile spun uneori mai multe decat imaginile filmate. Imaginea în miscare, dacă nu are regia potrivită rămâne în urma clipei. Asta și pentru că marea are aceast talent aparte: nu se dezvaluie cu adevarat în imagini furate de aparate, cât își arată chipul și inima mai ales celor care se apropie de ea din interior.
Felul în care văd marea copiii sau adulții care fac yachting este eminamente diferit fata de orice alt mod de a o cunoaste. Valurile încep să vorbească, să se lase cunoscute, cartea se deschide cât să ghicești că are mii de pagini. În ani buni de navigație ea devine o cu totul altă entitate decât cea pe care ai cunoscut-o sau ai crezut că ai cunoscut-o pe plajă. De pe nisip vezi tabloul vivant, în larg ești parte din el si din necunoscutul ce-l trăiești.
Am trăit asta cu simțurile mele și știu că am o altă relație cu marea acum, de când navighez cu ochii în pânze, chiar dacă nu știu prea multe despre navigația în sine. Privirea ațintită spre vele transformă omul-navigator într-un liant prin care curge un flux de energie ce trace prin aer, prin barcă, prin om, privirea e instrumentul care, cumva, le leagă pe toate.
Simț enorm și văz maiestuos (sic!)
Știu că totul s-a schimbat de când am dat cearceaful pe timonă. Sigur, păturica de plajă va rămâne mereu o opțiune, dar până și contemplatul de pe nisip s-a metamorfozat într-un joc aparte al ochilor mei cu dansul valurilor, un joc în care privirea nu mai e spectator ci parte din spectacol.
Sunt acele lucruri pe care nu le poți cunoaște din povestiri, poate doar din povești și basme, doar ele au magia necesară unui transfer de informație inefabilă. ”Vraja mării” nu e doar un restaurant ponosit, ea există și este o experiență în sine, ba chiar provoacă dependență științific dovedită.
O vrajă ce include trăirea în prezent și reconectarea cu sufletul pur de copil.
Fără mize, doar joacă și integrare cu tot ce este. Ba da, cu o miză: aceea de a fii prezent în fiecare secundă în propria ta viață.
Este ceea ce îți dă marea cadou, dacă i te oferi total.
Te reda ție însăți, ție însuți, complet și mai mare decât te știai.
De aceea, poate, se numește ”mare” – pentru că e o lupă a sufletului care te mărește în interior până când începi să te recunoști, să îți amintești, să te re-iubești.
In foto: Sara si Luca la Campionatele Naționale Dinghy – august 2017.