Cred din ce în ce mai mult că există un vis românesc. Aşa cum cândva, visul american înfierbânta minţile celor care doreau să se îmbogăţească brusc, gonitorii după aur şi-au pasându-și din generaţie în generatie visul aurit al strămoșilor lor, la fel a început să se contureze un vis românesc, devenit realitate pentru cei care au săpat adânc în ei decoperindu-și aurul interior. Visul romanesc este despre a trăi fericit cu pasiunea ta, de a pasa bucurie mai departe, de a împărtași valorle tale. Fărâma ta de rai împărtașită cu cine crezi că merită.
 Foto: Alexandrina Cristea Olaru
Astazi este povestea campioanei la echitatie Katalin Ferencz, fata care mânuiește cu aceeași îndemânare cravașa, calul, camionul, tractorul, cositoarea dar și mouse-ul calculatorului. Și vorbele, pe care le puteți vedea mai jos, în interviul pe care i l-am luat zilele acestea.
Dar să începem cu începutul, când Katalin Ferencz avea 13 ani și, desi îndrăgostită de skiul profesionist, a luat primele lectii de călărie. De atunci a știut exact ce vrea să facă: orice, dar lângă cai. A învățat aproape singură să călărească, are o vitrină plină de trofee, este instructor de călarie și manager de club de echitație. În mijlocul unui câmp din satul Cotormani, județul Harghita, protejată de dealul în vârful căruia străjuiește biserica satului a reușit să își construiască propriul paradis cabalin constând în grajduri, manej, padoc dar și o pensiune rustică și rafinată în același timp, de o mare frumusețe. Subțire ca o adolescentă, femeia de 41 de ani este mâna de fier și voința de neclintit care știe să folosească și biciul și mângâierea. Conduce un camion pentru cai cu care pleacă singură la concursuri în țară și în afara ei. Realizează în fiecare vară tabere pentru copii într-un cort uriaș de iurtă care îi aduce pe copii si mai aproape de viața în natură.
Tot locul pare raiul animalelor: alături de vreo 16 cai, conviețuiesc în bună întelegere o mulțime de găini, pisici, 3 ciobănești uriași de Bucovina, și, bineînțeles, curioasa și omniprezenta capră al cărei cap apare unde nu te aștepți cu nelipsitul ei clinchenit de clopoțel. Terapia cu mângâieri poate începe, trebuie să ai măcar una potrivită pentru fiecare animal, dar ceea ce dai aici îți aduce înapoi înzecit: încredrea în tine și în natură. În natura din tine.
Imagini pentru cotormani
Andreea: A existat cineva care ți-a insuflat dragostea pentru cai sau e descoperirea ta?
Katalin: A fost mereu în mine, dar am avut prieteni care meregeau la călărie și făceam orice ca să merg cu ei. Am început la 13 ani și știam că asta vreau să fac. Mă interesa la maxim!
Andreea: Ai adunat între timp o mulțime de trofee și medalii, văd o vitrină întreagă aici în pensiunea turistică, nu le ții în casă. Care sunt cele mai importante?
Concurez din 1993 și în primul meu an competițional am participat deja la Balcaniadă, am fost în lotul României la ”amazoane”concurând la sarituri la 1.30m, un concurs foarte greu ca primă competiție. Îmi plac concursurile nu atât pentru trofee cât pentru că sunt ca o oglindă, îți arată unde te situezi ca nivel de pregătire tu și calul față de ceilalți, apoi vin și rezultatele. În echitație nu pleci la concurs cu gândul să câștigi, dar e normal să îți dorești să câștigi atunci când simți că ai șanse.
Andreea: Ai  concurat și concurezi de peste 28 de ani, ai dresat cai, de 10 ani ești antrenor de echitație. Ridici valoarea cailor, ridici valoare oamenilor care lucrează cu tine, a locului pe care îl construiești aici de atîția ani. Ce îți place cel mai mult?
Katalin: Tot lucrul cu caii e mai frumos! Calul nu minte, calului îi poți oferi timp și educație și nu ai nevoie de mulțumiri. Sunt oameni cărora le-am oferit mult și nu au știut să aprecieze, sau si-au dorit mai putin decat mine să reușească. Eu mi-aș fi dorit să am un astfel de profesor care să îmi ofere pe tavă învățătura bine structurată cum o ofer eu. M-am chinuit mult să evoluez singură și sa trec fiecare treaptă de învațare iar cănd a fost sa ofer înapoi această învățătură, unii elevi nu au știut să aprecieze. De fapt nu poți învăța un om care nu vrea să fie învățat. Ceea ce te învață cu adevărat este iubirea pentru cai. Am iubit enorm primul meu cal, Vidám pe care l-am avut la 16 ani. El a fost de fapt primul meu profesor și datorită acestei iubiri am primit și încredere și învățături.
Andreea: Găsești cai obișnuiți și îi aduci la performanță,  în zona Cotormani ai găsit porumb și ai construit pensiune de nivel european, ai angajat un cioban deștept și l-ai transformat într-un instructor devotat. Este talentul tau să ridici valoarea locului și a oamenilor care sunt în preajma ta, să sfințești locul tău?
Katalin: Nu m-am gândit până acum, dar cred că ai dreptate. Îmi place enorm să văd cum cresc mânjii, să leurmăresc dezvoltarea, îmi place să am grija lor și a tuturor animaleor fermei.
Andreea: Ai construit o pensiune superba, rustica si moderna în acelasi timp, utilată perfect, cu încălzire pe șemineu  și în care ai reușit să creezi o atmosferă cozy, un ”acasă” ideal. Oriunde te-ai afla poti vedea dealurile verzi sau întinderile albe, în funcție de anotimp. La polul opus, garsoniera ta minimală este în podul de deasupra grajdului cailor, un loc mai degrabă auster.
Katalin: Eu nu trăiesc în interior, între 4 pereți. Viața mea e afară, la mine în camera doar dorm. Mulți prieteni spun că e ciudat ca am intrarea în garsoniera mea prin grajd, dar pentru mine e normal, și pot auzi și simți fiecare mișcare a cailor.
Andreea: ”Living-room-ul” tău este un câmp întreg! 
Katalin: Da.
Andreea: Ești  campioana care doarme în grajd, transformându-l astfel în palat.
Katalin: Eu dorm chiar și în camion, pentru că nu pot să îmi las caii departe atunci când merg la concursuri. Trebuie să știu în permanență care e starea lor și sunt primii care primesc hrană la 6 dimineața, atunci când suntem în deplasare, înaintea tuturor, chiar și înaintea mea. Nu aș putea să stau la hotel și să îi hrănesc la 8, cînd vin ceilalți călăreți.
Andreea: De ce e dragostea de cai mai aparte de orice alt fel de dragoste?
Katalin: Sinceritatea și modul de relaționare a cailor nu poate fi comparată cu nimic.
Este o ființă impozantă, cu o frumusețe aparte și care … (glasul i se îndulcește și spune șoptit, ca un secret:) te atinge la suflet. Mie îmi plac toate animalele, până și găina dacă o prind o smotocesc și o mângâi puțin, probabil moștenesc de la bunici această dragoste.
Andreea: Ai ridicat dintr-un câmp gol, în mijlocul pășunilor  propria pensiune cu manej și padoc, un vis pentru realizarea căruia ai reușit cu multă luptă și tenacitate să să obții fonduri europene. Ce a fost cel mai dificil în acest proiect ? 
Katalin: Cred că ce este mai greu acum începe, pentru menținerea lor. Cănd construiești știi exact ce vrei și te ia valul, nu am simțit că a fost greu pentru că trebuia să țin pasul cu desfășurarea lucrurilor, eram foarte ambițioasă să finalizez lucrările. Acum, la 2 ani de când funcționează îmi fac griji pentru că totul trebuie menținut, îngrijit, reparat din timp dacă se strică și mă gândesc cum voi face dacă o să imbătrînesc și nu mă voi mai putea sui pe cal?
Andreea: Sunt uimită de acest contrast al zambetului și trupului tău adolescentin versus viața aspră cu începere de la 6.30 dimineața pentru îngrijirea cailor, a clubului și a tot ce ai construit. Mânuiești cu precizie si mouse-ul și cravașa.
Am mizat totul pe călărie de la 13 ani și nu îmi pare rău. Nu am avut o problemă că nu mergeam la chefuri, viața mea era și este lângă cai. Merg la teatru, ies în oraș, dar aici e locul meu. Investesc mult în concursuri dar le prefer unei vacanțe cine știe pe unde. Tot timpul am emoții pentru plecările mele singură cu caii și camionul la concursuri, poate alții pleacă 2 săptămâni la mare să se relaxeze dar eu asta îmi doresc.
Andreea: Nu simți nevoia să te relaxezi vreodată la mare?
Katalin: Nu, chiar nu mă simt bine în ”concedii”. Am fost cu prietenii mei și în Bali, am fost în Republica Dominicana, ne-am plimbat, am făcut scufundări, am fost activă dar nu avea nici un farmec pentru mine, așa că nu mai merg.
Andreea: Aici muncești cât e ziua de lungă.
Vara ziua începe la 6 dimineața, ca să pot călări de la 7. Îngrijim caii, grajdurile, apoi mergem la cosit cu tractorul, pășunile trebuie îngrijite, nu ai timp de stat. 3 oameni muncim încontinuu. Ba într-o vară a trebuit să cosesc singură cu tractorul un câmp întreg, ceea ce fac 2 oameni am făcut singură.
Andreea: Alături de tine sunt acum Noemi si Zsolt. Pe acesta din urmă l-ai găsit cioban și l-ai transformat în instructor.
Katalin: Am aflat târziu că are doar 6 clase, a trebuit să renunțe la școală pentru că colegii îi ironizau ocupația cu oile. Darel este un om cu o mare ambiție,  un băiat extrem de deștept, m-am ținut de capul lui să își termine școala, l-am învățat să călărească și să instruiască și a absolsolvit și cursul de instructori, iar copiii îl iubesc. Noemi este și ea alături de noi, tot autodidactă, încalecă de la 13 ani și e dornică să învețe și ambițioasă.
Andreea: Spune-mi despre taberele de copii.
Katalin: Mi-a venit ideea într-o bună zi, văzând cu câtă bucurie vine copiii la grajd și la manej. Fără să fac nici o reclamă am avut o tabără în primul an, apoi în al doilea 2 tabere, a urmat un an cu 4 tabere pe care le-am organizat în marele cort de iurtă și care au fost tabere internaționale, cu copii din tară și străinătate. Avem foarte multe activități, fiecare tabără e alta. Copiii vin la 6 dimineața în grajd, uneori înaintea mea, ca să dea de mâncare cailor.
Andreea: Care este urmatorul tău vis?
Katalin: Să ajung la Olimpiadă peste 7 ani, când Castor și Iringo vor avea 12 ani.
Andreea: Ce se întîmplă în echitația românească?
Katalin: Avem călăreți buni dar per total școala românească de echitație a fost de mare succes la începutul secolului XX. Acolo este reperul și de atunci nu am mai atins acele performanțe. Uneori îmi vine să plâng când văd cum îngrijesc unii caii și ce repede vor alții rezultate. Majoritatea vor bussines, nu dragostea de cai îi mână. Iar cărțile profesioniste de călărie în românește aproape nu există. Noi avem noroc că ungurii au tradus o mulțime de cărți din germană, engleză, sunt bine editate și ne ajută. Pe unii copii, spre exemplu, dacă îi întrebi ce e biomecanica calului sau câți timpi are galopul nu știu să răspundă, dar concurează în competiții. Nu ei sunt de vină.
Mi-am petrecut o vacanță de iarnă și una de primăvară la Kavalliera. Probabil voi reveni la vară pentru că o săptămână petrecută aici la călărie sau la ski, în preajma cailor, animalelor și a câmpului verde înflorit sau alb de zăpadă îmi aduce aminte de tot ce am uitat vreodată despre corpul meu dar mai ales despre sufletul meu prea-tânjitor după aer, apă, spațiu deschis. 
Găsiți Pensiunea Kavalliera și Clubul de echitatie aici.
Pentru taberele de copii o puteți suna pe Katalin la telefonul: 0749 330 754 sau prin mail: ferencz.kata@yahoo.com.
Imagine similară
Notă:
Puteți prelua articolul doar cu acordul autorului pe care îl puteți obține de aici: contact@zananorilor.ro – Andreea Mihaela Stan.
Tags: