Cand am citit articolul Mihaelei Marinas “Umbra colectiva” am inteles ce cautam de 2 zile incoace in scrierile si declaratiile ce apareau de peste tot. Am inteles de ce nu ma simteam bine, dincolo de compasiunea si durerea ce izvorasc firesc, din fiecare dintre noi. Mai era ceva nedefinit, ceva urias si nevazut ca un nor despura mea dar mai ales in interior. Era o vinovatie si o rusine extrem de acute pe care nu le puteam ignora.
Am realizat ca de trei zile traiesc nu cu intrebarea “cine e de vina?” ci cu altele: “cum am lasat eu sa se intalmple asta?”, “care a fost responsabilitatea mea in evenimentul care s-a petrecut la cativa zeci de km de mine?”, “cu ce am ajutat – fara sa vreau – prin ceea ce sunt, prin ceea ce simt, sa se intample aceasta tragedie?”
Da, Mihaela, ma simt vinovata pentru toate acele lucruri neexprimate si lasate in mine, pentru toate acele lucruri pe care nu am stiut a le refuza hotarat de la viata, de la societate, de la semenii mei. Ma simt vinovata ca am acceptat tot ce nu mi-a facut bine, dosindu-le frenetic intr-un colt al sufletului de care nici nu voiam sa stiu. Acolo unde ascundem ba chiar indesam cu forta, tot ce ne doare, tot ce nu ne convine si nu exprimam niciodata.
Ei au exprimat. Ei exprima. Rockerii. Artistii. Pictorii. Sculptorii.
Probabil ca nu mai exprima intr-un mod placut, probabil ca sunetul lor e distorsionat, in mod sigur nu e tocmai melodios. Desi, daca asculti cu atentie auzi clar cantecul durerii. Si oricum, ceea ce trimitem noi catre acest inconstient colectiv nu e uneori deloc luminos, armonios, placut. Dejectiile noastre nespuse, mintile noastre pline uneori de ne-curatenie, sufletul nostru in care salasluiesc revolte, micime, neputinte ne-spuse.
Uneori, trimitem si lumina, nu putini, prea putini.
Artistii sunt senzorul fin si supapa unei societati, a unei colectivitati, fie ca e vorba de un oras, o tara, o lume. Toata lumea stie asta.
Ei striga underground tot ceea ce tacem noi.
Doar ca acum toata lumea a simtit asta, fiecare “pe pielea lui”. Acolo unde simtim ca ni se strange frica, rusinea. Ti se face “pielea gaina”. Organul cel mai mare al corpului nostru arata ceea ce sufletul nu exprima.
Ma simt plina de durere, rusine si responsabilitate ca am lasat sa se intample asta.
Aseara am vrut sa merg acolo cu copiii mei pentru a aprinde o lumanare, dar m-am oprit cand am vazut ca ei nu se simt bine cu ideea asta. In schimb am aprins o lumanare in iarba, pentru ca, orice ar fi, oricat de putin implicati am fost sau am crezut ca am fost, de fapt noi toti simtim ca trebuie sa facem ceva. Orice.
Iar eu simt ca trebuie sa imi asum mai mult responsabilitatea lumii mele interioare, razboaielor mele cu mine si cu altii, cei de langa mine. Aici unde sunt si unde imi petrec viata, in corpul meu, in spatiul meu sunt responsabila pentru tot ce simt, tot ce nu las exprimat, tot ceea ce “vars” pe altii, in loc sa spun in fata ceea ce simt, simplu si politicos, direct si dureros tuturor celor cu care interactionez fie ei rude, institutii sau prieteni. Neimplicarea noastra Personala in tot ceea ce Ne priveste ne costa la nivel Colectiv.
Este, daca vreti o comparatie cu ceva ce aparent nu are nici o legatura, la fel cu situatia noilor sate recent populate de oraseni: 99% dintre ele nu au trotuare, pentru ca primariile si, uneori, proprietarii s-au grabit sa construiasca inainte de a gandi satul in intregul sau. S-au grabit sa construiasca Fiecare pentru El, nimeni pentru comunitate. De aia nu exista colectivitate in zonele noi construite de vile. Nimeni nu a gandit trotuarul si parcul – elemente esentiale pentru viata in comun – deci a FIECARUIA dintre ei, nimeni sau prea putini ies pe strada, sa creeze grupul de copii, grupul de cartier, pentru ca nu au UNDE sa iasa de caini si masini. Nimeni nu isi poate plimba copilul de mana pe strada, si ajungi sa eviti sa mai iesi cand trec continuu masini pe langa tine. Acele vile superbe (sau mai putin) care au fiecare gradina cu piscina si trambulina lor pentru copii, iarba si copacii lor, sunt inchisori personale ale copilului care creste acolo. Pentru ca pe individ nu l-a interesat sa lase liber acel metru necesar pentru trotuar, iar pe primar sau pe “tehnicianul” satului cu atat mai putin. Pentru ca urbanistii nu au fost lasati sa lucreze, nu le-au fost respectate regulamentele. Le-a fost calcata meseria in picioare cu calcaiul banului virat in buzunarul superioriorilor lui. Si toti am fost partasi in asta. La nivel de oras, lucrurile se intampla altfel si la fel, masinile s-au urcat pe spatiul de joaca al copiilor, pe zonele de plimbare a cetateanului, inghesuindu-l intr-un spatiu in care tot ce poate face este sa merga la serviciu si sa se intoarca de acolo. Toate aceste detalii aparent nesemnificative au o conjunctie la nivel de comunitate: lipsa unui grup coagulat naste frustrari la nivel personal si apoi, colectiv. Pentru ca tot ceea ce facem la nivel personal are o consecinta la nivel colectiv. Si, apropos, in Colectiv au murit doi tineri valorosi urbanisti, oameni care aduceau cu curaj schimbare in vietile comunitatilor de care se ingrijeau.
“Suntem Unul” – are mai mult ca oricand o semnificatie acum, cand fiecare dintre noi SIMTIM asta. Simtim durerea celor petrecuti dincolo, simtim – daca avem curaj si tarie – durerea parintilor. Eu, una, nu pot, ma copleseste si cel mai mic gand ca as incerca sa simt acea durere a lor. Parintilor, Dumnezeu sa va ocroteasca si sa va aline infinita durere…!
Suntem Unul si orice gand, emotie si fapta am avea sau am face are dubla semnificatie: la nivel personal si la nivel colectiv. Suntem o uriasa mana cu miliarde de degete. Si avem fiecare partea noastra de aer pe care o respiram. Avem datoria si / sau placerea de a ne ocupa de ea. Fiecare in spatiul mic sau mare al sufletului lui, al prezentei lui fizice, actionam in a construi pentru noi dar si pentru intreaga mana. Fiecare, in gradina lui are datoria si placerea de a-si ingriji plantele, de a smulge buruienile de la el si din fata portii, dar si de a nu arunca gunoiul in strada comuna. Si mai ales de a nu ii da foc pe maidan.
Da, nu suntem numere, suntem vii!
Suntem Unul singur si VIU.
Haideti sa aratam asta!
“We’re not numbers we’re free we’re so alive
Cause the day we give in is the day we die.
Fuck all your wicked corruption
It’s been there since our inception
All the times we felt so hollow
As our hopes were hanged in gallows
All this time we’ve been locked away
And there was nothing left to say
Until today.”
Goodbye to gravity.