Dacă și pe tine te doare uneori inima când te plimbi pe strada satului tău, dacă ai o durere îndepărtată, abia simțită,  mai degrabă ca o sete decât ca o durere, e semn că și tu îți cauți rădăcinile.

De fapt totul a pornit de la trotuare: orice orășean proaspăt mutat la sat le așteaptă, deși a venit aici pentru iarbă și cer senin. Așteaptă civilizație, deși s-a mutat pentru sălbaticie, pădure, lac și miros de câmp.  Dar cei mai mulți am ignorat faptul ca așezările în care ne-am construit casele au vetre vechi, au oameni care cândva își munceau câmpurile libere, au batrâni care se bucură pentru asfaltul de pe strada principală. Chiar dacă nu are trotuar. Pe vremea lor plimbatul copilului în căruț nu făcea parte din activitățile părinților, curtea și casa ofereau suficient ”aer curat” și mișcare. Și atunci am realizat că nu cunosc nici viața nici năzuințele bătrânilor satului meu iar civilizația și lucrurile ”normale” pot fi privite mereu din cel puțin 2 perspective.

Nu am avut bunici la țară, este unul dintre motivele pentru care mi-am căutat mereu ”țara mea”. Am gasit-o în urmă cu 10 ani și o locuiesc, fiind unul dintre acei orășeni care au auzit glasul pământului și au fugit de blocuri, mă implic în viața comunității mele și, de curând, am pornit în căutarea cel mai vârstnic locuitor al satului. Drumul mi-e abia la început, având în vedere că prima bunică pe care am cunoscut-o are doar 65 de ani, deci este una dintre cele mai tinere persoane ”în etate”născute în sat, iar felul în care gândește și se exprimă îi deconspiră lejer tinerețea sufletului și a minții.

Portalul inimă

Povestea Doricăi este încărcată de bucuria unei copilării senine petrecute cu picioarele în țărână, cu vaca la păscut pe pășuni altădată libere, azi pline de ansambluri rezidențiale. Sunt crâmpeie de fericire în libertatea de mișcare a copilului care nu e limitat de mașină, de autobuz sau de câinii de pe stradă, ci cunoaste potecile, pădurea și lacul direct prin tălpile lui goale.  Tălpile goale – aceste remarcabile interfețe de cunoaștere și memorizare a experiențelor trăite, încă o pierdere pentru sărmanul orășan reîntors la țară. Este despre fuga la casa vecină a iubitului ei – viitorul soț –  și a unei tinereți în care lucrau la C.A.P., cântau la Căminul Cultural iar apoi primea funcția de ”Deputat al străzii”. Adica omul care identifica nevoile strazii și le comunica primarului, pentru rezolvare. Și se rezolvau! Ce vremuri, ce timpuri!

Timp de 2 ore Dorica m-a transpus în viața și atmosfera satului de acum 50 de ani până când am simțit inima lui ca pe un portal concret și tangibil care mă aștepta să îl deschid. Am rămas acolo pe toată durata poveștilor și, apoi, la plecare totul s-a schimbat inclusiv pe strada mea, aflata la multe străzi de casa Doricăi.

Pentru că sunt un suflet care călătorește ușor în alte timpuri, trecute sau viitoare, m-am așezat în fața porții casei mele să respir noul aer. Accesezi timpurile viitoare prin vis, cele trecute prin poveste. Pare că ceva s-a întâmplat, am făcut o legătură, m-am conectat cu o rădăcina a satului. Simt că totul e altfel acum, lumina, aerul e cald, soarele strălucește deși e ianuarie, tot ce e azi nou pare un strat așezat peste mii de alte straturi de povești ale satului care s-au revelat pentru prima dată. Simt din ce în ce mai mult sufletul acestui sat. Am deschis poarta prin care se lasă cunoscut.

Poți fii fiică a satului dacă te-ai născut aici, dar poți fi și dacă ești adoptată de brațele lui. Vreau să fiu fiică a satului meu, să mă simt astfel.

Simt cum bate inima bătrană a unui sat tânăr și merg altfel acum pe strada mea. Simt că aparțin unui plan mai mare, al unei comunități care se reface, care se reunifica precum un puzzle uriaș împrăștiat de un copil. Practic, toate satele populate de orașeni au nevoie de această reconectare a noului cu vechiul, cu înrădăcinatul.

Bucuria apartenenței este una dintre cele mai ardente nevoi ale omului. Apartenența la familie, la grup, la comunitate este miezul fericirii. Inima nu ne bate singură nici măcar atunci când suntem singuri. În comunitățile în care trăim există o inimă mare care rezonează cu a noastră, dacă ne dăm voie să aparținem.

Locul în care ne-am născut, dezrădacinările repetate ale celor care au locuit în diferite orașe, țări sau continente au nevoie de reașezări. Sigur, poți fi fiică sau fiu al universului, te poți mișca liber și te poți simți bine oriunde ai fi pe pământ. Dar dacă ai hotărât să rămâi într-un loc pe care vrei să îl infuzezi cu spiritul și sufletul tău, e nevoie să dai mâna cu spiritul și sufletul locului, să îl cauți, să îl privești în ochi.

De aceea voi continua să caut și să cunosc oamenii care s-au născut pe pământul pe care locuiesc și alături de care respir același aer.

Salut inima satului meu!

Foto sus: Tudora Gheorge (Dorica) alaturi de sotul ei, langa Caminul Cultural al satului Tamasi (astazi demolat fără a fi reconstruit), circa 1950.

Foto jos: alături de Dorica.

Foto jos: circa 1950, sateni din Ostratu, Corbeanca, Ilfov.

Foto jos: profesorii scolii Tamași, Corbeanca – Ilfov.