Discuția acestor zile nu este în fapt despre avort, cât este despre povestea femeii care ajunge în situația de a face avort. Întreruperea de sarcină este o consecință. Ca majoritatea lucrurilor care se manifestă, ele pot fi vindecate acționand asupra sursei lor, nu asupra efectului.

Chiar înainte de a fi povestea femeii care ajunge să-si sfârtece trupul pentru a supraviețui în feluri doar de ea știute, avortul este povestea ancestrală a femeii și a barbatului acutizată la momentul x în care femeia și trupul ei nu au mai fost una.

Poate aceste cuvinte cad greu venind de la o ”zână” dar e momentul să reconsiderăm noțiunea și să nu ne mai ascundem aripile în pene strălucitoare. Aripile femeilor sunt de fier și uneori ard.  Si tocmai aceste experiente au valoare acum. Poate chiar valoare de prezervativ.

80% dintre femeile pe care le-am cunoscut cât să povestim despre asta au făcut cel putin un avort. Una dintre ele, străbunica acum, cunoscută într-un salon de spital, a făcut 15.

Despre avort ar fi înțelept deci să vorbeasca femeile care au avortat, ginecologii, psihologii, unii preoți, soții femeilor care au avortat.  Adica cei care au simțit de-aproape  o ființă care a trecut prin asta. Dacă a supraviețuit. Oricare alții să aiba decența de a privi cu respect și compasiune de pe margine.

Mai departe e treaba noastra, a celor care am trecut prin infernul întreruperii de sarcină, în fapt o întrerupere temporară inclusiv a propriei vieți. Așa cum au facut-o o mulțime de femei pe care le cunosc și care nu ar spune public, încă. Un infern după care nu știi dacă vei mai găsi puterea de a te ridica și a respira. E ca o naștere doar că e o moarte.

Naști un fel de moarte prin poarta prin care aduci viață. 

Daca întreruperea de sarcină e executată de un medic bătran și brutal, tu fată de 19 de ani ce stai crăcănată în fața acestui străin în cea mai înfiorătoare poziție simți că trăiești un viol consimțit și parafat, pentru care la final plătești din banii tăi. O stare fizică  de întoarsă pe dos, cu mațele pe-afară, o bucată de carne în tină întrebându-te dacă viața mai poate continua din acel punct.

Si totusi te ridici, îți cauți amețită și tremurândă hainele, iei tramvaiul și pleci spre casă. Iar dacă Dumnezeu îți dă o prietenă care să te sprijine când urci scarile, știi că ai o șansa la viață. Cel mai greu dupa avort în afară de durere și senzația de umilință, inutil și nimic care ești, este să îți imaginezi că mai poate fi ceva după. Nu știi cum să continui în viața în care ai călcat moartea și totuși ești vie. Ba chiar , cândva, mai poți da viață.

Am murit, m-am iertat și m-am nascut iar pe mine însămi.

Acestea sunt lucrurile despre care noi, femeile, nu vorbim. Sunt ”durerile noastre”, mutilările noastre pe care nu le arătăm lumii, ne-ar anula feminitatea.

Dar durerile pe care nu le vorbim ne omoară încet pe dinăuntru. Cele pe care le povestim ies din trupurile noastre și dau sansă vindecării bucății din noi care încă sângerează și la zeci de ani de la abominabila experiență.

Au trecut niște zeci de ani. Au venit vremuri în care o intrerupere de sarcină corect și cu respect făcută înseamnă azi un somn de 3o de minute, o mulțime de femei care te înconjoară cu compasiunea și grija lor, apoi o recuperare fizică și psihică în care primești ajutor. De la ființe care te înțeleg și îți respectă decizia. Care știu că ai nevoie de energia lor pentru a-ți recâștiga respectul față de tine. Care îți prezintă cu profesionalism dar și cu acea subtilă empatie opțiunea de a păstra sarcina. Lăsandu-te abia atunci să decizi.

Mai mult decât că am facut avort în vremuri fără anestezie,  eu sunt un copil nedorit. Decrețel, ce cuvânt urâțel. Undeva dupa 3 ani de căsătorie și aparitia primului copil, mama mea a simțit că nu mai poate duce încă o creștere de prunc, că e prea greu, că pur și simplu nu mai are resurse după operațiile pe care a fost nevoită să i le facă fratelui meu pâna la 3 ani. Și care au demolat-o.

Dar eu am vrut să vin pe lumea asta. Chiar mai mult decât ea. A înteles mesajul meu când sărea de pe mașina de spălat crezând că poate voi renunța din proprie inițiativă. Nu am renunțat, mamă, și știu că până la urmă ai ajuns să ma iubești mai mult decăt credeai. Decisese oricum să nu iși riște nici ea viața cu un avort ilegal în condiții improprii.  Respectand legea 170 a anilor 70 mi-a dat naștere.

Poate și de asta am devenit o femeie care zboară. De la salturile prenatale de pe mașina de spălat.

Am venit aici și uneori nu mi-e ușor.

Am venit cu o nevoie de a simți permanent iubirea oamenilor,  ca pe aer. Am venit cu un minus de iubire pe care încerc încă să îl umplu.  Pentru că știu cum e să nu fii dorit de părinți, știu cum e sa te iubească apoi cu ce le-a rămas prin suflet și să descopere apoi că pot mult. Știu cum e să fii mamă dar și cum e să decizi să nu fii mama cuiva.

Simt uneori că am simțit prea multe. Dar prea puțină iubire venind spre mine. Tânjesc să simt că sunt iubită. Necondiționat și permanent și infinit. Am venit cu dorul ăsta insațiabil.

Când nu primesc această iubire, din adâncul meu erupe către un el sau o ea, către ai mei sau ai altora, uneori către mine, toata iubirea pe care vreau să o simt venind spre mine.

Când și ce întrerupe o femeie în interiorul ei este o discuție între ea și profunzimile ei. E bine și util ca comunitatea să o sfătuiasca, să o ghideze – mai ales când acea comunitate îi oferă ajutorul în toată viața ei ulterioară de mamă pentru cresterea acelui prunc. Dar e și mai bine ca acea comunitate să se îngrijească de fetele și adolescentele ei astfel încât să nu ajungă vreodată în situația de a decide o întrerupere de sarcină.

Un marș pentru informarea corectă și pertinentă a fetelor și adolescentelor lumii ar fi foarte util. Un marș al feminității în splendoarea ei, un marș al bucuriei de a fi împreună pe această planetă, un marș al tandreții și a grijii față de aproapele.

Visez un dans comun al femeilor și bărbaților care să nu se transforme niciodată în marș.

Visez să trăim frumos până murim, nu sa murim prea des doar ca să trăim puțin.

Amin.

 

Imagini pentru fractals new baby born

Tags: