Practic, cum iubești ce urăști? Pare un vers de cântec prost. Cuum? Eu, să urăsc?  Doar sunt un om bun, o persoana deosebită, un om “frumos”. Omul acela despre care tot aud în stânga şi în dreapta sunt chiar eu, nu am resentimente, nu urăsc, asta e pentru ”ceilalți”.

Întrebarea mi-a tot venit in minte imediat dupa alegerile americane, când susţinătorii lui Clinton, autodefiniţi ca toleranţi, pacifişti, neagresivi, hai să le spunem ”blânzii” au fost extrem de dezamăgiți de victoria lui Trump. Trompeta ascuțită a incisivității, a impunerii cu forța, câinele care latră (și care, în cazul nostru, poate mușca de vreme ce conduce o armata) a trebuit acceptată.

Mii de oameni și-au manifestat dezamăgirea și consternarea declarând continuarea luptei. De fapt s-au vazut forțați să-și translateze lupta pe un alt teritoriu, unul interior. Acolo au de decis: sunt ei partea frumoasă a umanității, cei toleranți care acceptă oamenii ne-asemeni lor? Pot să-l accepte și să-l iubeasca pe ”ne-iubibilul”? Sau sunt la fel de selectivi în acceptare, la fel de ”răi” ca toți cei pe care i-au dezavuat?

Dumnezeu e mai mult decât provocator, ironic și amuzant cu o lume întreagă (deși nu prea râde nimeni): ai spus ca esti bun, îți ofer contextul să îmi arăți că ești așa. Arată-mi mie și celorlalți că tu accepți un om pe care până ieri l-ai disprețuit. Arată-mi cum se face, daca spui ca ești mai bun.

E dificil să afli că poți urâ. Să urăști e tare urât, iar noi suntem oameni frumoși și nu facem așa ceva. Sau facem?

Și daca da, cum continuăm de aici? Cum faci sa accepți ceea ce până acum ai negat?  Tocmai i-ai dat ”dislike!” dar ești nevoit să trăiești cu el în fruntea ta.

Desigur, nu e vorba doar de președinți aici. Cât de vecinul, vecina, prietenul care s-a schimbat, colegul despre care am aflat ca e altcineva decât știam. Decât știam.

Pentru că îţi trebuie multă dragoste iniţială pentru a urâ ulterior, cu foc. Din toata inima.

Și atunci, tot ce poți face  mai bine e să iți privești ura în ochi.

Fiecare zi ne provoaca prin zeci de momente în care alegem să îi respingem sau să îi acceptăm pe cei despre care credem că nu ne sunt asemenea. Practic, întreaga zi ne-o petrecem ca un șir nesfârșit de alegeri instantanee între a iubi sau a respinge. Dacă să iubești ceea ce îți place nu e tocmai greu, tot ce rămâne să învățăm este cum imbraţişăm ceea ce e diferit de noi.

Zilele trecute de 1 decembrie am avut prilejul să vedem in București tancuri şi avioane de luptă, instalaţii de război, soldați ieșiți pe stradă în mândre marșuri. Sunt oamenii care ne exacerbează umbra, ne sperie că e a noastră. Obuze şi puşti, soldaţi, tunuri şi alte arătari de apărat viaţa într-un mod foarte mortal. Ei toți ne arată, de fapt, Trumpul din noi.

De la cafeaua de dimineață până la ceaiul de seară, trăim aceeași poveste: descoperim partea întunecată din mijlocul albului, aflăm dulcele din amar și echilibrăm cât putem dozajul. Puterea noastră de a descoperi aceste acceptări ne crește și ne face să fim cine suntem.  Ne modelează.

Trump-ul a işit afară, la lumina. Rămâne să decidem fiecare dacă îl creştem, dacă ascultăm ce trâmbiţează sau folosim momentul ca să ne privim cu atenţie toate trompetele de gânduri care ne macina nopţile si inimile, provocându-ne să le acceptăm.

Ca să nu rămânem nişte trompetiști.

Dar să invăţăm să ne trâmbiţăm corect nevoile și emoțiile. Iar atunci când le-am privit în față să le îmbrațișăm ca și cum ar fi ale noastre. Pentru că sunt. Și apoi, să facem ce știm mai bine cu ele.