Am aterizat aici cu visele noastre în brațe, știm asta pentru că ne tremură mâinile când nu ne ocupăm de ele, ne doare burta sau avem migrene, ne îngrășăm peste măsură sau slabim prea tare. Într-un cuvânt ne îmbolnăvim atunci când nu ne împlinim visele.

De aceea este evident că alte motive nu avem pentru care să locuim acest pământ. Singurul lucru care ne ține sănătoși în viață: visul manifestat.

Dacă însă nu le pornim împlinirea atunci ele rămân în noi să ne umfle burțile, pentru că visele lăsate singure cresc oricum înăuntru când nu le dăm voie să trăiască. Să devină în afara noastră. Visul odată conceput nu are altă cale decât dilatarea firească, creșterea vitală.

Uneori ținem prea de strâns de visele noastre și nu le eliberăm până când nu credem noi că suntem ”pregătiți” să le naștem. Amânăm cu toate puterile noastre nașterea lor. Fiecare vis are însă un termen de coacere, precum o sarcină.  Unii  ajung să depășească cu atât de mult data probabilă a nașterii încât ele, visele, sunt nevoite să își continue expandarea înghesuite în pseudo-uterul abdominal. Ajungem să trăim cu ele în corpul nostru ca într-o simbioză mutantă.

Nici ”burta de bere” nici ”grasa de nevastă-sa” nu sunt doar rezultatul mâncatului excesiv. ”Slaba aia (uscatul ăla)” care mănâncă orice și nu se îngrașă este de fapt o femeie care pune mai presus de orice propriile simțiri, șoaptele sinelui ei interior, iși prioritizează trăirile interne în fața oricăror nevoi de a se hrăni cu alimente. Își hrănește sufletul cu precădere. După ce i-ai dat ascultare, după ce i-ai dat energie creaturii interioare care strigă din tine să îi dai bucurie, trăire intensă, aer, soare, fericire, după ce i-ai oferit ce are nevoie ființei vii din tine, hrănirea trupului revine la scopurile pentru care a fost setată: supraviețuire, consum firesc al elementelor chimice necesare proceselor interne ale corpului, elemente alese cu discernământ firesc printr-un proces natural de decodificare.

Există în noi o ființă mai vie decât noi: e spiritul veșnic lacom de fericire, iubire, bucuria de a fi și a face ceea ce îi ne place. Când îți hrănești visele – cu lingurița, cu polonicul, cu vorba sau cu fapta – îți asiguri astfel suplețea trupească. Vivacitatea și mobilitatea corpului.

Fiecare grăsuț are în burtica lui un vis a cărui naștere a amânat-o.

Sau nu a avut încă timp, sau încă nu și-a făcut curajul. A fost ocupat cu nașterea și creșterea altor vise care l-au absorbit, s-a lăsat legat de ele, s-a lăsat absorbit de ele, uitând să se mai desprindă și să le lase libere și adulte. După o vreme, visele deja materializate capătă viața lor, chiar dacă le ghidăm în continuare, nu e nevoie să le mai ținem de mână, altfel rămânem și noi legați de mâini și de picioare.

Să naștem idei, să creem lucruri, să concepem lumi noi în jurul nostru, iată singurul motiv pentru care am venit aici.

Programul de naștere al visului este însă unul decis de fiecare în parte și auto-programat: noi ne stabilim sarcina, nașterea, conceperea. Așadar, când nu ne respectăm propriile ”deadline-uri” (sau ”start-line-uri”) ne auto-virusăm prin propriul nostru vis care ajunge să ne mănânce pe dinăuntru. Visul poate deveni zbor sau cancer crescut înauntru, fiecare alege.

Și eu mi-am amânat visele pentru că încă îi țineam de mână cei doi copii ai mei, cele 2 vise devenite între timp adolescenți. Am ținut în mine energii care se cereau afară, la soare, la creștere, la împărtășire cu oamenii și cu o întreagă lume. Mă bucur că am amânat puțin alte nașteri, dar știu că a venit acum vremea să… nu mai întârzâi.

E vremea să ascult vocile viselor mele clocotitoare și să le ofer dreptul lor la viață.

Dar visele, ca și îngerii, nu țipă. Ele șoptesc.

De aceea ai nevoie de multă liniște în jur pentru a le auzi creșterea, dorința, ghidajul.

Și, dacă nu ai acea liniște, să o faci.

Pentru că visele nu strigă.

Cum o faci? În 3 pași simpli:

-respirând;

-meditând;

-oprind totul, cu curaj.

Să ai curajul de a opri totul, pentru a porni totul. Totul-cel-nou.

Să ai curaj să faci liniște în jur și înăuntru. Liniștea nu ți-o oferă nimeni, ea se face.

Iar acolo, în liniștea pe care ai făcut-o, vei auzi vocea visului tău, e cel mai important, indiferent că el include flori, gâze, origami sau zgârie-nori.

Mulțumesc familiei mele pentru că mi-a oferit deseori prilejul unei vieți zgomotoase și superactive. Am învățat că eu sunt cea care pot creea pacea din mijlocul lor. Mulțumesc tuturor provocărilor în decorul cărora pot arăta cine sunt și la ce pot da naștere. Mulțumesc grădinii mele minunate cu care uneori mă lupt, alteori o las să mă învingă cu energia ei debordantă. De fiecare dată când ea câștigă, câștig și eu. Mulțumesc, Ionut, pentru tot ce îmi arăți, pentru toate luptele noastre în urma cărora devin mai eu însămi.

Multumesc ghizilor mei a căror voce înțeleaptă o aud din ce în ce mai clar.

Vă invit să vă bucurați de voi înșivă, de șoaptele voastre interioare prin toate mijloacele pe care le găsiți potrivite: mergeți la prietena cu care meditați, alergați, mergeți la biserică, la psihoterapeut, mergeti la Ana care vă învață să visați, mergeți la Akena care vă arată drumul, mergeti la cel mai apropiat studio de yoga care vă place. Mergeti oriunde învățați să vă bucurati de voi!

Nașteți-vă visele, creșteți-le ca pe copiii voștri!