Sunt aproape 10 ani de când caut organizat pe interior lucrurile pe care nu am cum să le găsesc în exterior. Încă mi se mai întâmplă să confund şi mă bucur când le aflu mereu exact în acelaşi loc în care le-am lăsat ultima dată. Vorbesc despre linişte, pace, auto-centrare, lucrurile acelea simple care miros a fericire şi pe care le găsim la un clipit distanţă.

Pe drumul acesta am cunoscut zeci de formatori în dezvoltare personală, psihologi, psihoterapeuţi, coach-eri de viaţă, traineri de emoţii. Fiecare are aportul lui unic prin care te poate readuce spre tine. Că tot acolo ajungi, pe orice cale o vei lua, câtă vreme alegi persoana potrivită.

Am împărtaşit cu fiecare o stare aparte, inefabilul pe care ei îl construiesc prin unicitatea lucrării lor de viaţă.

Astăzi vreau să povestesc despre Alis Anagnostakis pe care am avut bucuria să o cunosc şi mai bine în ora petrecută împreună în “Seven Heaven”. Radioul are, pe langa magie încă o calitate aparte : nu doar transmite ci şi amplifică stările. E un amplificator, nu? (sau cel puţin era, b.i. – before internet). Atunci când starea pe care  o creezi alături de “unul” este una de prezenţă profundă, lucrul acela se răspandeşte precum unda apei. Undele radio amplifică nu sunete, ci stări întregi.

Aşa a fost sâmbătă 27 februarie în ora de emisie cu Alis, vorbind despre Minfulness, conceptul pe care îl predă de ceva vreme celor care vor sa afle cum e să ai linistea în cap. Am vorbit despre “aici şi acum” într-un interviu de o oră care mi-a părut 1 minut şi în care Alis a reuşit sa creeze exact starea despre care vorbeşte: “mindfulness”.

Mulţi vorbesc, puţini construiesc ceea ce vorbesc. Sunt fericită că eu îi cunosc de aproape  pe cei din urmă. Să reuşeşti să FACI ceea ce predici este semnul acordului cu misiunea ta de viaţa. Un acord despre care poţi vorbi tăcand. Dialogul cu Alis (voi posta aici emisiunea de sâmbătă) m-a transpus în nici 30 de minute în starea de “Aici şi acum”. Au fost secunde în care cu greu mi-am mai găsit întrebările, simţind  mai degrabă că nimic nu mai e necesar. Nici măcar o întrebare, nici măcar un răspuns. Spectacolul deja se petrecea pe dinăuntru, în egală măsură cu cel de afară. Secunde imense, secunde de prezenţă. Ştiu ca lucrul acesta s-a simţit profund şi de cealaltă parte a radioului.

Îi multumesc lui Alis pentru aceasta lecţie de prezenţă care continuă în mine de atunci ori de câte ori îi dau voie să existe. E greu să te abţii să fugi în gânduri, proiecte, planuri şi vise. Mai ales când ştii ce forţă au visele. (Dar despre ele într’o emisiune viitoare). Unul dintre lucrurile cu care m-a frapat a fost informaţia că în medie, un om obişnuit trăieste conştient circa 10% din durata unei zile. Restul de 90% sunt acţiuni pe care le face robotic, inconştient, adormit. Uitatul cheilor, a amintirii dacă am închis sau nu uşa este cel mai simple exemple de stare de inconştienţă perfectă pe care le-am trăit fiecare dintre noi.  În schimb, starea de prezenţă, ne-a spus Alis, activează în noi una dintre zonele creierului responsabile cu fericirea. Şi asta se întâmplă ori de câte ori facem ceea ce ne place: sunt activităţile în care ne scufundăm cu toată fiinţa noastră.

Şi apoi, după câteva zile, am inţeles şi care e treaba cu câinii si pisicile pe Facebook. Am şi câine şi pisică acasă, prin curte a fost un iepure câţiva ani. Am pasări, hamster, peşti. Am crescut papagali, broască ţestoasă şi un pui de bufniţă eliberat cu succes. Copiii noştri ne-au învăţat repede să renunţăm la ideea de care ţineam morţiş: “nu vrem animale in casă!”. Am cedat şi nu imi pare rău. Sigur că am o tonă de poze haioase şi filme adorabile cu animalele. Povestea de dragoste dintre caţeluşa noastră Nori si motanul Filip este deja de notorietate în cartier. Probabil că in 4 ani mi-a scăpat vreo poza pe facebook cu ei. Dar ştirea e alta. Nu doar despre dragalaşenie este vorba: ceea ce animalele reuşesc sa ne facă este ceea ce coach-erii încearcă din răsputeri să ne înveţe: trăirea în prezent. Animalele cunosc doar prezentul şi ne învaţă zilnic despre asta, cu naturaleţe şi perseverenţă. Pozele de pe Facebook nu sunt despre dragalaşenie. Sunt despre puţinele momente de prezenţă în “aici şi acum” pe care le trăim. Despre starea de fericire a conştienţei pe care o trăim. Mângâind o pisica. Smotocind un câine. Secunde preţioase în care reuşim să oprim “trenurile” minţii, nesfârşitul discurs interior despre griji şi planuri. Adica despre regrete şi anxietăţi, dacă nu cumva despre speranţe şi împăcări, în cel mai fericit caz. În prezenţa animalelor totul se opreşte şi devine Aici şi Acum. La fel în prezenţa florilor. A apusului. Şi a tuturor lucrurilor şi activităţilor care ne “confiscă”, re-dându-ne nouă înşine.

Aşa că nu mai protestez în faţa pozelor cu câini şi pisici. Doar mă bucur pentru cei care au trăit încă un moment de prezenţă. Poate singurul din acea zi.