A fost exact ca într-o sală de clasă, doar că invers: erau 30 de profesori și am fost mai puțini parinţi. Precum într-o clasă obişnuită copilul care “deranjează ora” este cel care are nevoia cea mai mare – de atenţie, de exprimare, de provocare intelectuală sau de un contact direct si autentic cu profesorul – la fel, profesorii care nu ne-au lăsat să ne facem “ora” şi să ne spunem of-ul de părinți scris frumos pe hârtie sunt cei care au nevoi reale semnificative. De susținere, sociale, respect, financiare. Ne-am primit “lecţia”, am văzut cum este să “predai” la o clasă de nemulţumiţi.
Dar nu ne-a suparat asta. Suntem obisnuiţi. La fel am învăţat şi noi la scoala, în copilaria noastră: mereu au fost profesori care au ţipat la noi, au încercat să ne îngenuncheze, să ne umilească, ne-au nedreptăţit sau pur şi simplu s-au plictisit atât de tare de noi încât nici nu erau prezenţi. Ne-am găsit resurse interioare pentru a delimita ceea ce e în capul altuia de ceea ce e în sufletul nostru. Pentru că am avut profesori extraordinari care ne-au respectat, întărit şi învăţat. Îi purtăm şi azi în suflet. Şi în caietele păstrate 30 de ani.
Până la finalul întâlnirii un profesor a spus ca avem dreptate, altul ne zâmbea continuu, al treilea mi-a scris în noaptea aceea mulțumindu-mi. Al patrulea mi-a telefonat să ne confirme că ceea ce facem e spre binele tuturor. Al cincilea m-a abordat direct pe stradă să se bucure că părinții vor această schimbare. Și lucrurile continuă să se întâmple mult după acea întâlnire.
Și s-a mai întâmplat ceva la finalul şedintei.
În tranşee cresc flori. Pământul se sapă cu fierul cel rece şi poate îl doare, dar apoi cresc grâne hrănitoare. La final, unul dintre directorii școlii a venit la mine şi mi-a spus aşa: “Singurul lucru pe care mi-l reproșez este acela că poate nu m-am apropiat cât ar fi trebuit de copii”.
Am fost mişcata atunci de sinceritate, de extraordinara putere de recunoaştere a doamnei. Dar mai ales de valoarea şi implicaţiile acelei declarații în care consistă, de fapt, tot demersul nostru de părinți. Întregul context.
Poveste:
Erai tânăr şi credeai în nemurire. Voiai să trăieşti veşnic, măcar în sufletele lor, cine nu vrea sa lase ceva viu în urma lui? Ştiai că singurul mod în care te simţi împlinit este să îi înveţi pe alţii. Să le povesteşti tot ce ştii şi eşti. Şi prin asta să nu te uite. Să te ia cu tine oriunde merg în lume şi în viaţă. Dacă copiii te ţin minte, atunci îţi asiguri veșnicia aici pe pământ. Voiai să laşi povestea ta mai departe, fie că e o poveste despre substanţe care se amestecă şi produc altele noi, fie că e povestea râurilor şi apelor, fie că e cea a felului în care suntem făcuţi din carne, oase şi sânge (că sufletul e separat, la altă materie).
Erai tânăr şi doreai sa vezi copii fericiți, suflete care să îşi amintească de tine cu dragoste la sfârşitul zilei. Sau al vieţii.
Drag profesor. Iţi amintești când te lăsai iubit?
Apoi, pe drum, au aparut comuniştii, ratele, soţul neînţelegător sau soţia veşnic obosită, comisiile de disciplină şi legile de sus, timpul cel nou, legile vechi. Copii din ce în ce mai mulţi. Mai destepţi parcă, cu pretenţii mai mari de la tine, cu inteligenţă emoţionala. Cu mai putina frică. Te-ai aglomerat în hârtii şi, încet-încet, ţi-ai pierdut ideea. Acolo, în tine, urlau neputinţa şi nedreptatea unui întreg sistem care te-a cocoşat, dar ai tacut. Ai tăcut şi ai venit în continuare la oră. Şi acolo, durerea ta a căpătat glas de copil.
Copilul e suflet pur. Simte tot. Vede tot.
Vede profesorul cu inima.
Şi copilul urlă din toţi rărunchii ceea ce simte. Prin vacarm, dezordine, avioane de hârtie aruncate în aer, pet-uri zburate în capetele colegilor, vuiet, neascultare, obrăznicie, revolta. “Deranjează ora”. Păi deranjează ora moartă încercând să o învie.
Drag profesor. Îţi amintești când te lăsai iubit?
Pe măsură ce îi auzeai, ai început şi tu să ţipi la ei. Ca să nu le mai auzi strigătele ce veneau din inima ta. Alte şi alte generaţii au venit pe aceleaşi bănci. Carapacea ta s-a îngroşat suficient de mult încât să nu mai simţi nimic. Între tine şi ei nu mai curge nimic.
Drag profesor. Îţi amintești când te lăsai iubit?
Azi mai ai o şansă.
Aceeaşi, dintotdeauna: de a fi iubit de-a pururi. Doar dă-le voie de azi să te iubeasca, şi pleci fericit.
Drag profesor, copilul meu abia aşteapta să te iubească.
Iti amintesti de ce ai ales să fii profesor? Magia aceea te aşteapta încă. În fiecare zi şi în fiecare oră ai 30 de suflete nerăbdătoare să găsească ceva de iubit la tine.
Ai curaj.
Poţi oricând să reincepi. Chiar azi.
Începe ora cu un zâmbet.
Şi vezi ce iese.
In imagine: Madeline Scotto, profesoara de matematica in varsta de 100 de ani, inca preda la aceeasi scoala absolvita in 1920, in Brooklyn, New York: ‘Some people like what they’re doing, but I have a passion for what I’m doing, and when you have a passion for something, you never give up.’
PS: Acest articol si multe altele care vor urma si-au gasit drumul din mine spre voi in urma intalnirii magice cu Ioana-Chicet Macoveiciuc, Printesa Urbana de care ma leaga dragostea de a fi parinte si tot ce urmeaza de aici. In urma cursului ei de #parentingpesteasteptari, de la #ScoalaFlanco, am invatat sa pot sa scriu chiar si cand am prea multe de spus. Alaturi de ea am putut sa imi redeschid sufletul prea plin, pentru ca Ioana stie nu doar sa atinga inimi ci si sa le redeschida.
Suntem impreuna in aceeasi barca, da, si depinde de noi atat felul in care navigam cat si cat ne bucuram de drum. In barca echipajul e format din oameni si oameni. Si iar depinde de fiecare dintre noi cum facem calatoria frumoasa indiferent de vreme si vant.