Unele lucruri covarsitor de importante pentru noi se petrec in aplauzele multimilor, in zgomotul artificiilor si ecoul uralelor. Atmosfera e magica si amplificata de trairile participantilor.

Alte lucruri,  uneori aflate dincolo de magie, se intampla in intimitatea unui spatiu pe care il umpli cu tine insuti.

Despre “primul zbor” ca metafora a lucrurilor in care ne lansam in viata noastra, fie ea profesionala sau personala, scriam acum 7 ani, in prefata “Povestilor Norilor”, imaginandu-mi cum este sa fii pui de randunica, de barza ori de cioara: sa nu fii zburat niciodata si totusi sa te arunci in acel imens gol fiind sigur, dar absolut sigur ca aripile tale vor functiona, ca te vor tine sus, in aer, in ritmul si viteza potrivite. Ssa fii absolut sigur ca esti singur.

Sa sari intr-un asa zis “gol” cu INCREDEREA ca ceva bun se va intampla. Ca spatiul acela se va umple cu tine. Ca cele care pareau doar niste paturici calde sunt, de fapt, propriile tale aripi.

Lucrul acesta se intampla la oameni ca si la pasari de cele mai multe ori fara aplauze, fara urale. Dar in zgomotul asurzitor al batailor inimii tale.

Au trecut intre timp multe alte zboruri cu multe alte feluri de aripi. Dar trairea acelui prim zbor mi-a fost atat de intensa incat mi-au trebuit 3 ani ca sa ma pot apropia din nou de imagini, sa pot edita acest film si sa il fac public. De cate ori priveam secventele filmate aveam impresia ca ating ceva sacru, pe care nu il pot re-modela decat atunci cand voi fi pregatita sa imi accept sacralitatea. Probabil fiecare dintre noi avem un astfel de moment in care incepem sa devenim egali cu noi insine. Dincolo de parerile noastre sau ale altora, dincolo de asteptarile tuturor, sa fim pur si simplu ceea ce suntem.

Va ofer simplitatea mea.