Întindem mâna spre cei despre care credem că ne pot susține când chiar noi suntem aceia care putem oferi o mână de ajutor.

Ne ridicăm timid privirile tânjind cu ochi rugători către cei despre care credem că ne pot oferi lumina, când tocmai noi suntem sursa ei.

Vrem să fim incluși, să aparținem, să fim parte din ”ceva” când tocmai noi suntem cercul primitor.

Aducem rugăciuni și creem așteptări sufletului nostru când tocmai el este cel care împlinește pentru ceilalți.

Când ne vom ridica sufletul din genunchii în care l-am trântit vom redescoperi măreția lui.

Când vom întinde mâna pentru a ne oferi nouă și sufletului nostru ceea ce ni se cuvine de drept, atunci nu vom mai rămâne cu mâna ”întinsă” către alții.

Când vom pune mâna pe creion, tastatură, manșă, lopată, ac sau microfon, atunci nu vom mai aștepta pe nimeni să ne ofere cuvântul, oportunitatea, șansa.

Șansa se creează, nu se așteaptă.

Contextul se inventează, nu se speră.

Partenerii se iau de mână, nu se zăbovește până când sunt ei pregătiți. Se iau pe sus și se pornește. Și se face. Și chiar dacă îi doare propria lor ezitare, neliniște sau nesiguranță, se pornește cu ei de mână. Și chiar dacă te doare pe tine propria ta ezitare, neliniște sau nesiguranță, pui mâna și o oferi spre sprijin. Chiar dacă tu ești cel născut recent în proiect, sau tocmai de aceea, e misiunea ta să duci proiectul la următorul nivel. 

Uneori proiectul este părintele, iar tu esti copilul ce-l vei updata pe el, părinte.

Alteori e un prieten care are o idee bună și îți propune ceva.

Pentru că nu e nimic mai frumos pe lumea asta decât să pornești împreună cu cineva un vis. Un cântec. Un contract.

De mână.