Ma trec emotii din ce in ce mai diverse, strangeri de stomac vecine cu frica si panica. Zilele trecute am fost la scoala cu Sara si am stat aproape o ora in masina sa ne jucam (uneori facem asta, cand copiii mei intra la ore diferite, drumul lor depinzand de transportul cu masina). Apoi am intrat impreuna in scoala, am stat putin pe culoare, am vorbit cu colegii ei de a V-a veniti deja in fata clasei, asteptand iesirea celor mari, de la a VII-a. Usa s-a deschis aproape data de perete si copiii clasei a VII-a au iesit de parca fusesera batuti 50 de minute. Fetele lor aratau sila si dezgust. Tenurile lor tinere invadate de  cosuri (parca mult prea multe pentru o singura clasa) spuneau nu doar povestea unei adolescente cu tulburari “firesti” cat a FURIEI. Furia fata de tot ce au trait in ultimele 7 ore.

Rand pe rand au defilat in fata noastra trupuri inghetate in frica, statui umblatoare incremenind in ele dispret si plictis. Sigur, nimeni nu i-a batut cu adevarat, nimeni nu le-a luat sufletul in ziua aceea. Dar lucrul asta se petrece incetul cu incetul, zi de zi, de cel putin 7 ani pentru ei.

Unde e bucuria?

Unde e iubirea?

Unde e stralucirea fara seaman din privirea de adolescent?

Am stat doar 15 minute pe culoarele acestei scoli de stat si mi-a venit sa fug. Sigur ca atmosfera mi-a trezit in primul rand propriile vechi frici adanc ingropate. Cele din zilele in care veneam la scoala cu lectia neinvatata. Ca doar asa e scoala noastra: trebuie sa vii INVATAT. Trebuie sa vii cu lectia bine stiuta de Acasa! Trebuie sa vii la scoala pentru a fi testat si ras-testat de minim 5 ori pe saptamana. Si daca cumva ai trecut toate testele, daca ti-ai invatat lectia acasa, printre parinti ocupati, stresati si obositi, atunci, la final primesti premiul cel mare: un Test Urias, un test de care va depinde felul in care te vor privi ceilalti de-acum incolo: un Bacalaureat. Si lucrurile nu s-au terminat aici. Urmeaza un sir lung de alte examene, urmate de un Interviu – Test in fata altor oameni care nu iti vor testa doar cunostintele, ci si istoricul trupului si sufletului. Emotiile, felul in care razi sau plangi, toate bolile avute sau banuite. Intentiile ascunse de a da nastere vreunui copil, daca esti femeie. Pentru ca apoi toata viata ta sa incerci sa dovedesti unui sef zi de zi cat esti de bun, ca esti la fel de bun precum ai promis atunci, la acel Interviu-Test. Si apoi in fiecare zi a vietii tale.

In ciuda fricilor proprii renascute in acele 15 minute de stat pe culoarul scolii de stat, am reusit sa decantez emotiile care imi apartineau de cele exterioare, care defilau prin fata mea. Mie mi-a placut sa invat. Am fost un copil studios, voiam sa stiu, voiam sa scriu, imi placea sa citesc. Iubeam scoala – impotriva vointei ei, probabil. Pentru ca asta nu e o scoala care se vrea iubita. Nu asa se poarta cineva care vrea sa ii calci pragul zilnic. Scoala asta romaneasca se poarta de parca ea insasi ar vrea sa ii dai foc.

Si totusi eu am iubit-o. Ca toti copiii din invatamantul gimnazial, ajungeam sa am o relatie personala chiar cu cladirea in sine: ii stiam mirosul, ii cunosteam textura peretilor, mozaicul de pe treptele scarii profesorilor aveau un lunecus aparte, intrarea elevilor avea usa aia care scartaia, totul avea particularitate si personalitate. Linistea de pe culoare din timpul orelor era mai adanca decat cerul. Dar orele de scoala imi dadeau posibilitatea sa arat cine sunt eu cu adevarat. Profesorul de romana, profa de mate’, profa de italiana erau motivul si dragul pentru care mergeam la scoala. Ma invatau cu abilitate si blandete. Sigur ca asta nu se intampla si la orele de geografie unde, cand am primit un 2 pentru ca vorbeam in ore (deh’, defect pre-profesional precoce) la ora urmatoare m-am dus la catedra sa o intreb pe doamna “pentru ce se dau notele?”.  Aveam 10 ani, eram “comandanta de grupa”, deci tipa care invata si avea energie pentru toata clasa, fara sa fie tocilara. Profesoara de geografie m-a trimis in banca si a tinut atunci un discurs scurt pe care nu mi-l amintesc dar stiu precis senzatia de umilire care mi-a ramas in gat. Cumva mintea mea a refuzat sa memoreze speech-ul (sau l-a betonat undeva in fundatie) dar a pastrat emotia. Din cateva cuvinte a reusit sa ma puna la pamant. Pentru tot restul anului. Iar eu am reusit sa o urasc in fiecare zi a vietii mele in care mi-am amintit de ea. Ma ridicam, insa, pentru ca vocile profesorilor de mate, romana si italiana ma inconjurau cu dragoste si ma faceau sa ma simt in stare.

De 8 ani copiii mei sunt in sistemul scolar de stat. In acest timp am creat un After School (cu multa determinare dar si cu rani; au incercat sa ma expulzeze din urbea Otopeniului, prin toate mijloacele. O binevoitoare mi-a mazgalit cu litere de 1,5m toate vitrinele spatiului chiar in dimineata lansarii. Deh, un after in care se vorbea despre emotii si nu se tipa era un pericol aparte. Desi m-am simtit din nou la pamant, m-am ridicat, am sters cuvantul insultator de 8m lungime si am continuat sa imi vad de drum). Pe parcursul unui an mi-am investit toate economiile in Casa Norilor, un loc pe care l-am vrut cu tot ceea ce era bun intr-o scoala si tot ceea ce ii lipsea: dans, engleza pe Beatles, experimente, vizionari de documentare, yoga, aikido, muzica. Dansam foarte mult alaturi de copii. Mergeam la calarie, la inot. Ne jucam mult. Eram un parinte si un profesor traznit pentru toti cei peste 60 de copii care mi-au calcat pragul, cu multi am ramas prieteni pe viata. In fine, acel after (poate voi scrie undeva intreaga lui poveste si de ce a durat doar un an) a fost sufletul meu, locul in care am fost alaturi de copiii mei si ai altora, folosind creativ fiecare secunda din zi, dar si felul in care incercam sa ajut scoala. Fara sa o demolez.

In afara de  After School, in acesti 8 ani de cand am copiii la scoala de stat am tinut cursuri de comunicare emotionala in scoala de cate ori am simtit ca exista intrebari la care nimeni nu raspunde copiilor (in general pe tema cunoasterii corpului, trupului si sufletului), am tinut cursul de arhitectura “De-a Arhitectura” (pe care inca il tin; asa cum stiu eu: cu prietenie fata de copii, cu discutii care pot merge in orice directie vor ei, cu incurajarea intrebarilor lor, cu proiectie de imagini din belsug ), am avut emisiuni zilnice la 2 radiouri (Itsy Bitsy si Radio Romania Junior) despre educatie alternativa si despre copiii solari ai vremurilor noastre. Am tinut aproape. Am vrut sa aduc ajustari sistemului din mers, din interior si exterior. Am vrut sa corectez si sa suplinesc acolo unde simteam ca pot sa le ofer copiilor (mei si ai altora) un alt mod de abordare a orei, a scolii. Am vrut sa imbunatatesc imaginea scolii in ochii lor. Am aparat-o cu reputatia mea, dar mai ales cu dragostea mea pentru invatare in placere, in bucurie si joc.

De fiecare data cand ii luam de la scoala ii intrebam: ce intrebari ati pus azi? Ati pus vreo intrebare? Ce a fost distractiv azi? Ce a fost neplacut?

In fiecare zi a vietii mele de 8 ani incoace, printre carti scrise, cursuri predate sau invatate, promovare si evenimente, emisiuni radio, proiecte de arhitectura sau santiere, mi-am dus copiii la scoala (ai mei si ai altora) zi de zi,  minim 2 drumuri de 23 km.  Uneori 3 drumuri. Alteori 5 drumuri pe zi. Da, pentru ca asa e viata de “artist” cu 2 copii la sat: fiecare copil are programul lui, cursurile lui, ora lui diferita de incepere sau de terminare a cursurilor si a extracurricularelor. Acum, de cand ne ajutam cu vecinii si prietenii e mai bine si am mult mai putine plimbari pe dn1. Am incercat sa fac din aceste drumuri un ritual vesel, sa conduc copiii intr-un loc pe care il investeam cu incredere. Pe masura ce anii au trecut insa, am inceput sa ma mint ca ii duc ca sa ii “vaccinez”. Acum, dupa 8 ani nu mai stiu ce sa ii urez lui Luca atunci cand coboara din masina: have fun! – nu mai merge, nu mai cred; sa ai o zi usoara? – groaznic! Ii spun simplu: pa! Ne vedem diseara. Noroc ca la 14 ani viata are deja radacinile ei proprii. Sunt puternice si se alimenteaza din surse proprii.

Pe Luca nu il mai pot convinge. Are deja parerea lui si sunt mandra de tot ce gandeste si este. Sarei insa inca ii place parte din scoala.  Are o profesoara de romana pe care o iubeste (Maria Rucareanu – maicuta la Manastirea Ciolpani). Pentru ea si pentru inca 2 profesori indura tot ceea ce nu ar trebui sa indure un copil intr-o scoala.

In acele 15 minute cat am stat pe culoar am simtit, probabil, visceral, ceea ce simte o felina cand e prinsa pentru a fi dusa la gradina zoologica. Haituire instinctiva, o uriasa cantitate de adrenalina venita brusc pregatindu-ma pentru un eventual atac. Pentru ca asta este scoala romaneasca azi, in marea ei majoritate: jungla lui “lupta sau fugi”. Lupta cu toti cei care vor sa iti adoarma instinctele, sa-ti lege mainile la spate, sa te umileasca dintr-o privire, sau fugi. Fugi in tine insuti de unde te mai scoate psihoterapeutul pe la 40 de ani. Fugi la o particulara daca ai parinti cu 2 servicii la multinationala si esti decis sa nu iti mai vezi copiii 10 ore pe zi,  hraniti, educati si mangaiati de maini straine.

Sau mergi la Scoala de la Piscu, Montessori, Arc-en-ciel, Waldorf. Singurele locuri la care daca nu m-ar fi despartit ore de mers cu masina, mi-ar fi placut sa imi dau copiii. Pentru ca locuri in care se face educatie cu blandete si bucurie exista.

Ori… stai acasa cu ei, facand homeschooling – este regretul meu cel mai mare. Nu am avut curaj sa fac asta acum 8 ani (cand, poate, erau doar vreo 2-3 familii in Romania reusind sa faca CORECT homeschooling), acum e prea tarziu. Din fericire acum sunt din ce in ce mai multi (peste 100 de familii) care si-au construit propriul lor sistem. Voi mai vorbi despre ei. Cresc copii uimitori.

V-ati gandit vreodata ce traiesc copiii intr-o zi de scoala la stat in cele 6-8 ore? V-ati gandit vreodata sa stati efectiv intr-o banca 7 ore si sa vedeti ce si cum simte copilul vostru in acel spatiu? Va recomand sa incercati. Probabil veti fi refuzati de sistem intr-o prima faza, dar cum ar suna: “7 ore la scoala pentru parinte” – un proiect pe care l-am putea initia impreuna. Sa venim pe rand, la scoala, si sa vedem cu stomacul nostru ce se intampla acolo si cat mai stam  pana schimbam lucrurile.

Stau aproape de sistem, fac parte din el, tangential, pentru a putea fi aproape de copiii mei. Si ma felicit ca am putut fi aproape de ei in tot acest timp. Si voi mai fi, pana cand, pe drumul asta mocirlos, culegand flori de musetel, vor merge singuri si nu vor mai baga in seama noroiul.

Copiii, acesti adulti cu inima pura, cu puterea infinita a inocentei, cu sabia iubirii in teaca, cu intelepciunea divina adusa pe pamant in trupurile lor mici, au venit sa ne invete sa ne jucam. Nu sa iubim, asta stim. Stim toti sa iubim, nici unul nu a uitat. Am uitat insa sa ne jucam. Atunci cand te joci, esti deja in iubire.

Mi-e dor de timpul acela perfect in care totul era un joc, in care eram copilul si nu aveam de dovedit nimanui nimic. Visez uneori la timpul acela dus (sau viitor) in care tot ce aveam de facut era sa ma indragostesc de vreo gaza si sa nu spun nimanui sau lumii intregi. Visez la timpul in care nu erau banii cei despre care vorbeam, ci Joaca era Zeul nostru, si lui ne inchinam de dimineata pana seara. Amin.